A-ţi da cu părerea despre de ce, cît şi cum îşi dau alţii cu părerea mi se pare un exerciţiu fabulos, ca şi cum te-ai juca cu oglinzi paralele. Fabulos şi atins uşor de ipocrizie. Dar, cum frumos se spune la manualele de jurnalism, „information is free, opinion is sacred“.

După căderea comunismului, România a căpătat limbariţă. Atîta foame de exprimare ne-a cuprins, că nu am ostoit-o în douăzeci de ani în care, în forme poate incomplete, poate excesive uneori, am mîncat libertatea cuvîntului pe pîine (cîtă am găsit, cîtă am produs...). Explozie de vorbe – mai ales vorbe – a cuprins ţărişoara. Sînt dureros de conştientă că exprimarea are mult mai multe forme şi că sîntem cel mai adesea tentaţi să ne oprim la nivelul „vorbelor“ atunci cînd ne analizăm libertatea, lăsînd expresia artistică, de exemplu,  undeva, în josul paginii, la „dexterităţi“.

Am vorbit între noi, am vorbit în pieţe (aşa cum, pînă mai anţărţ, vorbeam la cozi, dar cu ceva mai multă snagă), am vorbit în presă şi, mai nou – slăvite fie progresele tehnologiei! – vorbim pe forumuri şi reţele sociale.

Cu reflexul şi mecanismele în funcţie, rămîne să rezolvăm problema conţinutului şi a altor mici nimicuri din acestea.

Ştim ce vorbim? Avem libertate, dar competenţă avem? La această întrebare putem obţine un răspuns frivol, dar temeinic, uitîndu-ne la micuţele glume video cu oameni întrebaţi pe stradă ce înseamnă un anume cuvînt. Explicaţii scandaloase, amuzante, ridicole. Explicaţiile unor oameni care nu au găsit cu cale, nu au găsit puterea interioară să spună „nu ştiu“. De parcă ar fi ruşine să nu ştii. Drept este că şi şcoala noastră te pregăteşte de parcă viaţa ar fi un perpetuu „Vrei să fii milionar?“, cu informaţii la kil, sancţionîndu-te cînd „nu ştii“. „Nu ştii, stai jos.“ Aşa că ne prefacem că ştim totul despre tot. Confundăm în mod voit ştiinţa cu opinia (care e sfîntă, după cum am convenit). Nu ştiu cum e, dar, eu cred că... Aşa a apărut – să-i spun clasă? Să-i spun tagmă? Să-i spun breaslă? – grupul „experţilor universali“.

Ştim să ascultăm? Am fost atît de ambetaţi de libertatea noastră de agrăire, încît am pierdut – se pare – (sau nu ni l-am recîştigat?) exerciţiul ascultării. Exerciţiul răbdător al consumării frazei, al pătrunderii ei, al aşteptării momentului de înţelegere. Păstrarea unui moment de reflexie înainte de a răspunde nu intră în obişnuinţele noastre de comunicare, se pare. Vorbim repede, livrăm ce avem de livrat, răspundem – prompt şi competent (vezi mai sus) – ideilor din capul nostru. Am ajuns astfel să transformăm discursul public într-un soi de dueluri de monologuri, care se întretaie doar pe alocuri şi, deseori, incidental, şi, foarte adeseori, degeaba.

Ştim cînd să nu vorbim? Competenţi în toate şi iuţi la vorbă, legitimaţi în opinia noastră şi în exprimarea ei vocală de la înălţimea ameţitoare a drepturilor universale, renunţăm de bunăvoie la a spune nu. Da, ştiu răspunsul la întrebarea ta, dar nu cred că este oportun să-l spun. Da, am o opinie, dar nu cred că acesta este cadrul în care vreau să mi-o exprim. Este, cred, o dovadă de trufie să te expui public pe toate temele, pe toate canalele, către toate tipurile de public. Cele care au monetizat acest tip de comportament sînt, în mod paradoxal, televiziunile de ştiri, cele care au dat informaţia pe opinie şi şi-au transformat numele în oximoron.

Talk-show-ul a fost, la noi, un produs de succes, pentru că era relativ ieftin (producţia de ştiri cere bani) şi exploata o resursă aparent inepuizabilă: opinia unora despre alţii (şi, uneori, în oglinzile paralele despre care vorbeam la început, opinia altora despre opina unora despre aceşti alţii). Şi dacă un astfel de produs îşi poate găsi o oarecare justificare (de rating, economică etc.), migrarea lui către zona ştirilor este deja vinovată. Pentru că, în acest punct, opinia, ca atare, îşi pierde legitimitatea – ea trebuie înlocuită cu poziţia expertului, a factorului politic, a făcătorului de legi, a „reprezentantului“. Cînd vezi un psiholog încercînd să explice, cu arsenalul lui de cunoştinţe, arestarea unui om dat în urmărire internaţională, nu poţi să nu te întrebi cui foloseşte aruncarea în rizibil a ideii de depoziţie de expert. Următorul pas, încă şi mai tragicomic, este aruncarea în absurd, prin aducerea în discuţii a „factorului astral“, prin exponenţii săi pămînteşti (astrologi, vrăjitoare, medium-uri). Şi vinderea acestui amalgam sub eticheta de „ştiri“ unui public care, istoric, n-a prea avut parte de standarde de informaţie corectă.

Ne asumăm ce vorbim? Şi dacă nu ne pasă prea tare de ce se-ntîmplă cu imaginea noastră (ab)uzată prin expuneri repetate şi/sau ridiculizante, în companii nefrecventabile, măcar de impactul spuselor noastre asupra receptorului tot ar trebui să ne pese.

Într-o ţară în care presa se bucură – în pofida tuturor întîmplărilor şi, cel mai adesea, împotriva ei înseşi – de un indice de încredere publică tulburător de înalt, de peste  60% (numai de curînd coborît de la 80%), orice vorbă vehiculată prin mass-media capătă caracter de adevăr public, de „adevăr viral“. Şi dacă pot trece cu vederea trufia, autosuficienţa, setea puerilă de celebritate de doi bani, trag o linie groasă şi apăsată la lipsa de responsabilitate a vectorilor de discurs public. Şi dincolo de orice libertate de exprimare, ar trebui să stea, aspră, asumarea individuală a spuselor tale, a ecourilor lor şi a consecinţelor pe care le atrag pentru alţii. Vorbesc aici despre acuzaţii publice bazate pe păreri („toţi am colaborat cu Securitatea“), de experienţe personale ridicate la rang de modele de viaţă („m-am vindecat de cancer bînd apă“), de predicţii pseudoştiinţifice („ne paşte un cutremur catastrofal“), de dorinţe ridicate la rang de platforme politice („o să ne fie bine“).

Cred cu tărie că libertatea de exprimare este unul dintre cele mai valoroase cîştiguri democratice şi individuale ale României post-1989. Cred, cu aceeaşi tărie, că libertatea fără competenţă înseamnă foarte puţin. Cam tot atît de puţin pe cît înseamnă libertatea fără discernămînt. Şi că libertatea fără responsabilitate este un cîştig ciuntit, o jumătate de cîştig, aproape o pierdere...
Părerea mea!

Ioana Avădani este directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent. 

Apărut în Dilema veche, nr. 334, 2-8 februarie 2012