Apărut în Dilema Veche, nr.240, 18 septembrie 2008

Papa Benedict al XVI-lea şi-a încheiat prima vizită apostolică în Franţa, "fiică mai mare a Bisericii", dar şi "bastion al laicităţii". Predecesorul său, mereu invocat de actualul Pontif, vizitase adesea Hexagonul. Mai charismatic, slav, deci educat în mitul centralităţii culturale a Parisului, Ioan-Paul al II-lea îi alerta teribil pe campionii secularizării lăudate ca premisă a păcii sociale. Ori mediile respective au mai îmbătrînit şi s-au blazat, ori este actualul urmaş al lui Petru ceva mai sobru, mai raţional - şi deci mai "compatibil" cu mentalitatea franceză - nu ştiu, dar fapt e că sosirea lui nu a provocat tradiţionalele "proteste", chiar dacă măsurile de securitate de-a lungul traseului au fost deopotrivă precoce şi frapante.

Benedict al XVI-lea, german meridional (din Bavaria), teolog reputat, a celebrat mesa în faţa celor 200.000 de catolici francezi veniţi, din toate diocezele, pe esplanada Invalizilor... Vreme frumoasă, televiziuni, hebdomadare care au făcut "la une" cu fotografia ilustrului oaspete. Şi mai ales efortul colectiv de a-l descifra pe acest Suveran Pontif oarecum necunoscut: timid, om de spirit, mai mult decît figură spirituală, 81 de ani împliniţi în primăvara lui 2008. Sîntem în Anul Paulin, aşa că omilia Sfîntului Părinte, rostită în ziua pomenirii lui Ioan Gură de Aur, a propus exegeza unui pasaj anti-idolatrie şi s-a concentrat pe răspunsul tinerilor la chemarea lui Hristos. Mesajul de fond: nu vă închinaţi banului şi reveniţi la preoţie, pentru că e criză, dar şi pentru că nimeni nu va protestantiza Biserica universală: funcţia sacerdotală e de neînlocuit. Totul intonat într-o franceză excelentă, cu o magistrală distincţie luminată de priviri albastre...

Conservator al inteligenţei teologice, autor integral al propriilor enciclice, Benedict al XVI-lea îşi continuă, de la Vatican, revoluţia de catifea... roşie. Conclavul care l-a ales, cu doi ani în urmă, preconizase - prudent - un pontificat "de tranziţie". Fostul şef al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei nu pare să se fi acomodat cu o asemenea misiune gestionară şi lipsită de relief. A recentrat Biserica în jurul misterului euharistic şi al liturghiei. A repus crucifixul pe altarul Capelei Sixtine, unde celebrează adesea "cu spatele la popor": singurul mod de a sta cu faţa spre Mîntuitorul... Mai puţină democraţie, în beneficiul cristocentrismului salvator! Îşi doreşte revenirea liturgică la limba latină, glorie a catolicismului medieval. Recomandă comuniunea în genunchi şi primirea ostiei pe limbă, o formulă la care Biserica modernistă din ultimii ani renunţase, sub pretexte "igienice"... A scos din sacristia palatului apostolic recuzita simbolică a puterii pontificale - mitre somptuoase, ferula, tronul mobil, capa de hermină şi chiar eleganta bonetă de iarnă numită "camauro".

Restauraţie, reacţiune? Nu neapărat. În anii ’60, pe atunci junele preot participase la lucrările Conciliului II Vatican ca expert "progresist". Astăzi, ajuns pe tronul lui Petru, acelaşi om susţine că Vatican II nu a reprezentat o ruptură, ci o dezvoltare organică a istoriei bisericeşti, pe care, discret, se străduieşte să o continue în duh... preconciliar.

Politica pastorală, magisterială şi teologică aplicată de Benedict al XVI-lea dă roade. S-a reluat apropierea cu integriştii disidenţi din familia schismatică a monseniorului Lefebvre. Obosiţi fiind de rătăcirile sociologizante ale catolicismului post-conciliar, numeroşi preoţi din generaţia mai vîrstnică i-au devenit susţinători fervenţi. Actualul Papă călătoreşte mai rar decît Ioan-Paul al II-lea, însă prezenţa sa, repartizată în puncte strategice, primeşte o pondere mult mai vizibilă. Admite ecumenismul, dar nu în detrimentul adevărului: pentru a dialoga, trebuie să ai o identitate. Ceva îmi spune că-i va fi sortit să se întîlnească, la Moscova, cu patriarhul Alexei al II-lea. Acolo unde Wojtila a fost lăsat să aştepte, Ratzinger nu va da greş.
Foto: L Muntean