Apărut în Dilema veche, nr. 248, 18 noiembrie 2008

Piaţa Unirii. Valuri de oameni deversate de gura de metrou se revarsă spre Dealul Patriarhiei. Două doamne pensionare cu uimire amestecată cu dispreţ, cîteva femei de la ţară care mănîncă ouă fierte şi cozonac direct din traistele ce le poartă pe genunchi. "Dragă, priveşte, vine multă lume din provincie, ia uite-i cum mănîncă pe bănci" - lansează una dintre ele. Litera "r" - din cuvîntul "provincie" - este pronunţată sonor, vibrant, la fel ca în filmele româneşti din anii ’60. Coada este imensă, începe undeva la poalele dealului, de-a lungul liniei tramvaiului 52. Este formată din grupuri succesive de circa cincizeci de persoane, despărţite de garduri metalice manevrate de jandarmi. Cînd grupul din faţă avansează, celelalte îl urmează prin deschiderea succesivă a gardurilor. Un fel de efect de domino, dacă doriţi, dar care funcţionează - în sensul că situaţia este ţinută sub control şi nu se produce îmbulzeală. Sau nu atît de multă pe cît m-am aşteptat la început. De gardurile de metal se sprijină cei ce sînt deja în lungă aşteptare. Jandarmii cedează uneori la rugăminţile mamelor cu copii mici, de cîteva luni, care cu lacrimi în ochi cer să fie lăsate să treacă mai aproape de racla unde sînt expuse Sfintele Moaşte. Un alt jandarm, imens, doi metri şi peste 120 de kilograme, genul spărgător de grup de huligani la meciul Dinamo-Steaua, spune unor femei care-l chestionează asupra programului pelerinajului: "Io nu prea le am cu religia, dar să ştiţi că este deschis la moaşte şi mîine."

Cum arată pelerinii la o primă vedere? Domină femeile de peste cincizeci de ani, mulţi călugări şi preoţi, dar şi mulţi tineri adolescenţi. Unul dintre aceştia, genul tînăr descurcăreţ de Pantelimon, "negociază" (cu ghilimele) cu un jandarm trecerea prin bariera metalică. Jandarmul este de neclintit, la propriu şi la figurat, şi nu se lasă impresionat de rugăminţile cu accente de cartier şi voce răguşită de tribună de fotbal ale tînărului. Cortul Crucii Roşii din România se găseşte în bună vecinătate, încadrat de statuia lui Vodă Cuza, cel cu ocaua mică şi secularizarea mare, şi o maşină de pompieri nou-nouţă, pe care stă scris cu litere mari şi negre Fire Department of Bucharest. Nu de alta, dar să înţeleagă tot românul despre ce este vorba. Cortul este acoperit cu plastic transparent fixat cu o cărămidă, pentru a nu fi purtat de vînt. În faţa cortului se află o cantitate impresionantă de recipiente de apă golite de conţinut. Persoane ce poartă buchete imense de flori de toamnă în braţe le distribuie grijuliu pelerinilor. Femei cu lacrimi de bucurie în ochi care spun că au stat opt ore la rînd pentru a se închina la preţioasele racle, iar acum mai stau încă o dată la un alt rînd interminabil pentru a putea păşi în Sfîntul Altar al bătrînei catedrale mitropolitane, renovate din temelii, ce străluceşte în soarele de toamnă. O doamnă şic, ce pare coborîtă direct dintr-o revistă pariziană de mode, se clatină nesigură pe caldarîm, în căutarea unui punct de început al pelerinajului. Vizibil impresionaţi de frumuseţea şi eleganţa ei, jandarmii nu se lasă însă înduplecaţi şi nu dau drumul la mult dorita breşă în gard, nici de data aceasta. Tineri seminarişti îmbrăcaţi în costume negre şi lucioase de plastic se mişcă necontenit prin mulţime, cu sticle de apă, ceai, răcoritoare, ciocolată.

Doi angajaţi REBU, îmbrăcaţi în costume verde crud care-i fac să semene cu două lăcuste uriaşe, trag după ei două maşinuţe de curăţat caldarîmul. Acestea au un design futurist, de vehicule destinate călătorilor pe Lună şi un nume pe măsură, Glutton. Glutoanele aspiră tot, de-a valma, de la coji de seminţe la resturi de sandivşuri şi lumînări pe jumătate arse, sub privirea indiferentă a celor doi manipulanţi. Se opresc în faţa cercului de foc al lumînărilor aprinse direct pe caldarîm, chiar sub nasul pompierilor, ce par depăşiţi de situaţie. Nu am mai văzut această scenă de la Revoluţia din 1989, în Piaţa Universităţii, mai nou piaţă tropicală invadată de palmieri. Un copil cu o săpăligă încearcă să stingă mini-incendiul pe cale să se nască. Reuşeşte. Smoala dintre pietrele caldarîmului s-a topit şi se scurge încet la vale, ca nişte lacrimi.

Mă înscriu în rîndul (mai redus) ce conduce la altar, cu toate că ştiu că nu voi fi capabil să aştept pînă la sfîrşit. Aici domneşte un miros special, imposibil de descris. Naftalină de la hainele de piele scoase din şifonier, mir, tămîie, transpiraţie, parfumuri ieftine şi scumpe, portocală şi alte arome chimice din sticle din plastic. Pe sensul celălalt coboară panta pelerini care au reuşit să treacă prin faţa Sfintelor Moaşte. Au un chip împăcat şi fericit. La fel de fericiţi, vizibil marcaţi de bucuria revederii, par şi preoţii care în grupuri de cinci-şase persoane discută stînd la rînd. Un grup de elevi de la o şcoală de copii abandonaţi fac o fotografie în faţa catedralei. "Doamnele învăţătoare" sînt extrem de emoţionate - la fel ca şi mine, în faţa acestei scene de o simplitate absolută şi de o frumuseţe tulburătoare. Aerul este plin de muzica psaltică ce răsună din difuzoarele amplasate simetric de-a lungul dealului. Mărturisesc că niciodată nu mi-au plăcut boxele agăţate de pereţii bisericilor de cartier care urlă spart în dimineţile de duminică tainele ce trebuie şoptite cu voce cuvioasă, spre disperarea vecinilor. De data aceasta însă, muzica se încadra perfect în atmosfera generală, dînd un plus de religiozitate şi frumuseţe evenimentului.

Deodată aud un călugăr care, cu un puternic accent moldovenesc, spune mulţmit, dar şi invidios către un altul: "acuma’ este la fel de frumos ca la Iaşi". Lîngă el, un grup de pelerini, oameni tare simpli, mănîncă şi ei, la fel ca femeile de la gura de metrou, cozonac şi ouă, şi beau Fanta dintr-o sticla de doi litri pe care o plimbă de la unul la altul. Mă întreb dacă nu cumva cozonacul şi oul au devenit mîncarea "oficială" a pelerinului român de astăzi... Unul dintre pelerini pare un Rasputin de Dîmboviţa. Are o barbă imensă, încărunţită şi ochi albaştri ca un lac de munte. Oprindu-se din mîncat, îi spune tare şi răspicat unui bărbat slab şi cu cearcăne, aflat lîngă el că "Postul prea aspru nu ne duce la spiritualitate". Bărbatul cel slab clatină sceptic din cap şi mai bea o gură de Fanta.

Un fotograf al unei agenţii de presă străine, înarmat pînă în dinţi cu aparate sofisticate cu ţeava lungă, trage cadru după cadru. Şi pe chipul său se poate citi "fericirea", dar o fericire de profesionist satisfăcut, dacă îmi este permisă această expresie. Se află în paradis, atît de multe sînt subiectele, chipurile şi scenele ce merită fotografiate. Ezită doar în faţa unui bătrîn îmbrăcat în costum naţional, prea "autentic" parcă pentru a fi fotografiat. Bătrînul concurează prin frumuseţea sa simplă, frustă, grupul de femei venite tocmai din Botoşani ce se odihnesc acum pe treptele catedralei.

Un preot cu barbă albă, chip jovial şi ochii strălucind de emoţie, poartă de mînă un băieţel de cinci, şase ani. Nepotul său, fără nici o îndoială. Este îmbrăcat bine, ca pentru iarnă, cu căciulă tricotată de lînă pe cap şi pantofi cu talpă groasă, care iarna nu te lasă. În timp ce bunicul preot s-a dus să vorbească cu alţi preoţi în faţa catedralei, nepotul cel mic, lăsat cîteva clipă fără supraveghere, mă observă cum iau note grăbite în carnetul meu de reporter ad-hoc. Mă întreabă cu mult curaj: "Tu ce scrii acolo?" Nu ştiu ce să-i răspund. Chiar, ce scriu eu aici? De fapt, tot ceea ce am văzut în această oră nu trebuie nici scris, nici descris, şi cu atît mai puţin filmat. Sînt lucruri care cer doar să fie trăite.

27 octombrie 2008
Hramul Sfîntului Dimitrie Basarabov
Bucureşti