Pentru cei care nu s-au săturat de Chaplin şi Caragiale
(Apărut în Dilema veche, nr. 205, 20 ianuarie 2008)
Se dedică prietenului A.P. care a revăzut, entuziasmat, după 30 de ani, un Rege la New York
Prezărit, de Anul Nou, pe nu mai ştiu ce post, un sketch al lui Chaplin - dintr-acelea care-ţi dau impresia, precum "Vizita" şi "Domnul Goe", că le-ai văzut de cînd ai venit pe lume - m-a aruncat febril spre Istoria călinesciană, de leagăn şi de căpătîi, pe care am deschis-o la cît o fi de neînţelegătorul ei articol despre Caragiale, dar unde am găsit, cu intensă vibraţie, ce căutam: "Caragiale este un sentimental irascibil, atîta tot, trecînd fără nuanţă de la gingăşie la brutalitate, fiinţă inumană în nici un chip. Cine plînge cu sughiţuri la teatru are nervii slabi. Aşa se explică umoarea neagră pentru Goe şi Ionel, copii nesuferiţi care trag de semnalul de alarmă în tren sau pun dulceaţa în şoşonii musafirilor". Mă excită acest "atîta tot" din prima frază. Ce vrea el să spună? În "trecerea fără nuanţă de la gingăşie la brutalitate" a unei fiinţe cu nici un chip inumane, stă mecanismul genialelor filmuleţe ale lui Chaplin cel Mut. Gagul dulceţii puse în şoşoni de un copil prost-crescut şi răsfăţat este scris la 1901. După nici 20 de ani, Chaplin filmează într-un salon burghez un Ionel venit în vizită cu părinţii, care-şi face de cap tot aşa: aruncă apa dintr-un acvariu peste maturi, se joacă terorizant cu igliţele, şantajează cu vîrsta-i inocentă pentru a institui o dictatură a obrăzniciilor. Charlot îl ia o clipă în braţe, dar, cînd vede cît de ticălos e micuţul, nu pregetă să-i tragă un fulgerător picior în fund, într-o trecere fără nuanţă de la tandru la violent.
La Chaplin ca şi la Caragiale, dar şi la Caragiale ca la Chaplin, obsedante în asemenea situaţie de "umoare neagră" sînt obiectele stîrnite rău de agresivitatea naturală şi neînfrînată: mingea, sabia "maiorului", ceşcuţa cu cafea, întregul se enervează grozav, naratorul tratînd totul cu un calm de groază:
"Ridic pe maiorul, îi deschei mondirul la gît şi la piept.
ŤNu-i nimicť zic eu. Apă rece! Îl stropesc bine...".
La Chaplin, umoarea lucrează cu o fandacsie şi mai mare: el îl integrează pe copilaş printre obiectele rele, mai totdeauna duşmance omului, fireşte dacă nu-s şireturi care se mănîncă sau furculiţe cu care se dansează. El îl trece pe "animal" (vorbă de la Rostogan...) în rînd cu făcăleţele care cad pe capul omului în bucătărie, ca şi piuliţele de pisat cu pisălogul lor. Psihologic, Ionelul lui Chaplin este un pisălog asimilat cu calamităţile naturale şi oribile. Cum poate fi Chaplin atît de rău, nu? El care ne-a dat The Kid!
Tocmai bunătatea divină a Kid-ului ne explică detestarea mititelului care ne pune dulceaţă în şoşoni, ca şi a puberului care vorbeşte numai în clişee, acolo, în faţa ultimului Rege la New York: Kid-ul e viu, e vulnerabil, e fragil, e hăituit odată cu omul mare, vagabondul, tatăl, sentimental irascibil pe care-l ştim cum plîngea la Beethoven, om, ce mai, cu "nervii slabi". Tot ce este viu şi periclitat ţi se strînge la piept. Tot ce are nervii slabi trebuie ocrotit. Tot ce pisălogeşte agresează, loveşte şi chinuie - de la bulanul unui sergent, pînă la igliţele cu care un copilaş împunge - totul e lucru, adică fără suflet, fără nervi slabi "iară mie duşman mi-este", ca mecanica uzinei chapliniene din Timpuri noi.
Trei rînduri mai jos, Călinescu va descrie fricile lui Caragiale - din care îi va extrage, discutabil, proza... - şi mai insistent: "Scriitorul era un fricos care se lamenta de spaima holerei. Pe copii îi obliga să poarte mănuşi, să nu se molipsească, se speria cînd cădeau bolnavi, trezea doctorul în toiul nopţii". Caragiale-Tatăl ar fi lăcrămat la The Kid, acolo unde se găseşte un detaliu de dus pe lumea cealaltă: tatăl şi Kid-ul dorm unul lîngă altul, într-un pat mizer, la azil, după ce s-au bătut cu doi monştri descinşi din Dickens cel bun; vreo zece secunde, amîndoi tremură din picior, exact ca un căţel care, în scurte mişcări zvîcnite, doarme pe un preş, lîngă uşă. Nimeni nu ştie de ce Chaplin va filma acest detaliu, al tatălui şi fiului care vibrează într-un acelaş gest dezarticulat, infinit de mic, misterios, al ultimei fibre. Iar cînd Piciul îi va fi smuls - omul va alerga după el direct pe acoperiş, ca pisica mamă! Ar mai trebui spus că atunci cînd i-a arătat lui Eisenstein The Kid, Chaplin i-a mărturisit că nu-i plac deloc copiii pe ecran. Dar ce-i plăcea? "Lupul!" - şi Eisenstein însuşi a rămas siderat.
În sfîrşit, ca să fiu şi eu cît de cît obraznic, nu înţeleg de ce dintre toţi cei care îmi spun că s-au săturat de Chaplin şi Caragiale, nici unul nu-şi prezintă scuze.
