Unul dintre cele mai spumoase lucruri din Mostra venețiană este presa italiană. Italienii și italiencele sînt răi de gură și nu le scapă nimic, ridicîndu-i pe regizori în slăvi cu cele mai înflorite superlative și coborîndu-i în hăuri cu upercuturi din cele mai năucitoare. De la tatuajul „arătos” de pe brațul nevestei regizorului Matteo Garrone și pînă la rochia „traforată” a Laetitiei Casta care nu „lăsa loc imaginației”, nimic nu scapă simțurilor jurnaliștilor. Valul de simpatie pe care urcă și coboară starurile care debarcă la cheiul de la Excelsior e un vîrtej amețitor. Unii se bucură de o simpatie durabilă – e cazul regizorului și actorului japonez Takeshi Kitano, premiat de două ori la Veneția, cu Leul de Aur pentru Hana-bi/ Fireworks în 1997 și cu Leul de Argint în 2003 pentru Zatoichi. Din nou în competiție cu Outrage Beyond, Kitano și-a ridicat cota de popularitate pînă la ceruri emițînd maxima ediției: „3D? Bun numai pentru filme porno”, iar filmul său a dat replica ediției: „Cum nu te respect, boule?!”. Omul replicilor, Kitano e cu adevărat adorabil: cu figura lui neregulată, nepretențioasă, deloc scorțos, a intrat pe covorul roșu în fugă mergînd glonț la fanii care îl așteptau cu pixurile pregătite. De altfel, Mostra a făcut pentru el imposibilul: Outrage Beyond e sequel-ul lui Autoreiji/ Outrage de acum doi ani, și includerea unui sequel în competiție a ridicat multe sprîncene. Dar s-a dovedit o alegere cum nu se poate mai simpatică: Outrage Beyond, povestea luptelor intestine din Yakuza cu implicarea unui polițist manipulator și oportunist e o cursă accelerată, hilară, amețitoare, înecată în sînge, un balet al violenței gratuite în care umorul negru al japonezului e mai ascuțit și mai eficient ca niciodată. Kitano pune în mișcare o mașinărie perfect unsă de personaje care apar și dispar cu repeziciune dar reușesc să fie toate memorabile, unite într-o frescă-malaxor detaliată, mișcătoare, viscerală a mafiei japoneze în toată splendoarea, infantilitatea și exotismul ei. O frescă străbătută de un filon de căldură umană ce face această „castă” de criminali, borfași și turmă debilă de masculi feroce, și atașantă și respingătoare în același timp. La conferința de presă, Kitano și-a mărturisit simplu motivațiile din spatele filmului: a vrut să arate acest fenomen exotic din țara lui, mafia. „Și voi aveți mafie” a continuat el, „și e același lucru”. Nou și revigorant e felul în care, spre deosebire de filmele cu mafioți din cinemaul occidental, Kitano nu individualizează, din mijlocul acțiunii foșgăinde, eroi - nici polițiști, nici mafioți. Forfota umană, încleștarea, deznodămintele brutale, înjunghierile în tăcere, anti-climatice care curmă depresii și reflecții existențiale exact în scenele pe cale să devină bigger-than-life au un efect infinit mai tonic, cumplit de amuzant. E greu de crezut că Outrage Beyond va mai putea smulge vreun Leu cît de mic, dar invită la o revizitare a tuturor filmelor japonezului. Între timp a declarat că s-a plictisit de yakuza și că l-a încîntat Pina, documentarul în 3D al lui Wim Wenders despre Pina Bausch.

Cu totul altfel e starea de spirit cînd vine vorba de „legenda Malick” – italienii nu l-au scos pe autorul american din „legendă” și i-au consemnat cu grijă orice gest și orice replică. Însă după proiecția lui To the Wonder, care, de fapt, a avut o singură cronică cu adevărat entuziastă, legenda s-a fîsîit complet. Filmul lui Malick e singurul de pînă acum la care ropotele de ablauze au fost dublate de un cor de huiduieli. Faptul că Ben Affleck și Javier Bardem n-au fost prezenți să dezbată marile teme și maniera filmului nu a ajutat situația, iar lipsa lui Malick de la conferința de presă i-a dezumflat și pe cei care au adorat filmul. Fosta femeie Bond, Olga Kurylenko, li s-a părut italienilor decorativă dar necarismatică, iar cel mai șifonat a ieșit din povestea asta Affleck, a cărui sensiblitate actoricească a fost comparată cu cea a unui calorifer. Mărturisesc că n-am văzut To the Wonder, pentru că după ce am încercat să văd The Tree of Life, a cărui continuare este într-un fel (practic după ani de absență Malick dă semne că începe să facă filme pe bandă, monumental, industrial), m-am înfiorat numai la gîndul că mă așteaptă două (2!) ore infinite de cadre lungi și lăbărțate, în ralanti, cu drame descompuse în particule elementare și cu animale exotice și voice over despre tainele vieții. Marea taină care mi s-a dezvăluit mie atunci e că viața e prea scurtă să te uiți la un film de Malick. N-am văzut deci To the Wonder, am auzit doar că nu e cu dinozauri, că Olga se învîrte și că Javier Bardem e un preot catolic în pană de credință. Un american scria pe blogul lui că Malick și-a „pierdut virginitatea” aici la Veneția și că la ieșirea de la To the Wonder i se părea că Lido, laguna și întreaga lume e un film de Terrence Malick. Beatitudine curată cu o singură mare părere de rău: în realitate nimeni nu se învîrtea. Huiduielile au consternat profund cealaltă parte a criticii, iar Justin Chang de la Variety a declarat: „Uau, să huiduiești un film de Malick e ca și cum i-ai trage lui Ghandi un pumn în față! Bravo, băieți!”


Nici The Master nu a fost primit pe măsura așteptărilor. Proiecția de gală, unde sala a fost cea mai plină de pînă acum, a fost urmată de aplauze și atît. Fără ovații în picioare, fără deliruri. Poate pentru că filmul lui Paul Thomas Anderson e de o perfecțiune un pic înfricoșătoare. Pe fondul începuturilor sectei scientologice este spusă povestea prieteniei imposibil de calificat dintre doi bărbați: Lancaster Dodd, auto-intitulat filozof, cercetător, fizician, doctor în științe, croit după L. Ron Hubbard, autorul „Dianeticii”, lucrarea care a stat la baza sectei; și Freddie Quell, un individ perturbat, veteran de război bețiv cu puternice obsesii sexuale, care se urcă într-o noapte, la întîmplare, pe vasul pe care Dodd și adepții lui călătoreau. Personajul lui Phoenix pare sedus și deturnat cu ușurință, reformat și vindecat miraculous cînd Dodd îl primește peste noapte în familia lui, oferindu-i totul. Dar e abia începutul unui dans și a unei încleștări complicate – în care Hoffman și Phoenix își dau replicile perfect – între două psihologii la limită: una care se lasă purtată de instinctele bestiale și alta care pare că a aflat secretul stăpînirii acestora, că are soluția pentru sine și ceilalți. Nu sînt trecute sub tăcere aspectele concrete ale practicii acestei secte bizare, dar nici nu există referințe directe la scientologi. Anderson se abține oricum de la orice comentariu, preocupat de personalități și de legătura inefabilă care se leagă între cei doi. Quell nu crede în „Cauză” și în învățăturile prietenului lui dar noblețea secretată de prietenia lor îl face să se supună la experimente psihice interminabile, pe muchie. Din instinct e gata să își apere „maestrul” cu pumnii și o face cînd apare ocazia. Iar personajul lui Hoffman e departe de a fi o caricatură sau un escroc demascat. Hoffman e liderul charismatic la spusele (enormitățile) căruia urechea alege să fie complice în timp ce spiritul se îndrăgostește de ceea ce emană prin prezență, gesturi, strania lui familiaritate. Probabil întregul secret al pasiunii pentru filmul lui Anderson constă în gradul în care te cucerește personajul lui Hoffman. Phoenix, cu ochii lui tulburi, cu spatele înțepenit și gura strîmbată de o grimasă e tot ce nu e Hoffman: luminos, volubil, vizionar. E o scenă cheie în film în care maestrul cîntă și dansează iar Quell le dezbracă în minte pe toate femeile prezente. Imaginea inversată a nebuniei: Dodd valsează printre corpuri goale de femei, toate zîmbitoare și de bună credință, iar Quell în abisul obsesiilor lui reușește să vadă lucrurile așa cum sînt. Motorul prieteniei lor e alimentat de setea primului de a învinge rezistența celui de-al doilea, de a-l poseda. Dar într-o realitate răsturnată, pare că nebunia e o pavăză mai bună decît normalitatea. Imaginea filmului semnată de Mihai Malaimare Jr., de o claritate aproape casantă, dă filmului o frumusețe care îți taie răsuflarea, însă ambiguitățile în ceea ce privește personajul feminin cheie, nevasta lui Dodd, interpretată de Amy Adams (care, fie vorba între noi, complet fără legătură, aduce un pic cu Nicole Kidman) care e posibil să fie geniul rău din spatele întregii afaceri, dă senzația că pelicula are mai puțină carne decît transparențe și profunzimi. Vorba unui jurnalist de La Repubblica, filmul „nu e o fleică”. Palpitantă trebuie să fi fost discuția pe care Anderson a avut-o despre film cu Tom Cruise. „Am rămas prieteni,” a liniștit el vag audiența de la conferința de presă. Premiera lui The Master a reverberat îndelung la Veneția dar nu a atins punctul de fierbere de care are nevoie o controversă în toată regula. Poate dacă Tom ar fi pășit în prima seară pe covorul roșu al Mostrei și ar fi fost invitat la proiecția de gală, Veneția ar fi avut parte de ghiuleaua pe care o anticipa cu atîta nerbădare.
 


Laura Popescu este critic de film.