Cele trei pelicule furnizoare de șoc și controversă ale Mostrei: The Master, Pieta și Paradise Faith s-au regăsit printre cîștigătoare. Toate trei vorbesc într-un fel sau altul despre credință și dărîmă, mai voalat sau de-a dreptul brutal, tabu-uri religioase. Prospețimea viziunii constă în faptul că nimeni nu e în siguranță - nici secta lui Tom Cruise care a rezistat atîta vreme lupei cinema-ului, nici temelia creștinătății, catolicismul.

Juriul condus de Michael Mann i-a dat Leul de Aur lui Kim Ki-duk pentru Pieta. Coreeanul a revenit anul trecut la cinema după trei ani de pauză în urma unui incident din platourile de la Dream. Atunci actrița Lee Na-young era să moară în timpul filmării scenei unei sinucideri prin spînzurare. Ki-duk și-a făcut revenirea anul trecut la Cannes cu cel mai nevandabil film din carieră, în condițiile în care „băiatul rău” al cinema-ului sud-coreean n-a fost niciodată un cineast ușor de marketat în țara sa, chit că în Occident s-a bucurat de un succes constant. Arirang, făcut anul trecut, era un documentar filmat în stil experimental în care regizorul, într-un spațiu închis, monologa despre întreaga sa carieră și despre impasul în care ajunsese. Și nu trecea nimic sub tăcere. Criza declanșată aparent de incidentul de coșmar își dezvăluie rădăcinile mai profunde în trădarea pe care o simte cineastul din partea industriei locale, a producătorului, a publicului chiar. Arirang are o scenă paroxistică în care Ki-duk își înjură și blesteamă publicul și cîntă gutural un cîntec popular, de inimă albastră, „Arirang”, al femeii părăsite. Arirang i-a adus premiul secțiunii Un certain regard la Cannes, iar Pieta i-a adus Leul mult rîvnit, la a patra participare în competiția de la Veneția. S-a vorbit enorm despre film, ca fiind probabil cea mai brutală și mai viscerală peliculă a ediției. Povestea unui cămătar pe nume Kang-do (Lee Jung-jin), care atunci cînd clienții săi, mici întreprinzători, nu își pot plăti datoriile, îi schilodește și își încasează banii din asigurările lor de sănătate. Moarte nu e profitabilă, sadismul e și el în fond inutil. Viața lui Kang-do e la fel de goală ca expresia de pe chipul său, fără auto-indulgență, fără lux. Filmul sud-coreeanului livrează doza de șoc: personajul său trăiește într-o rutină disturbantă în care mănîncă multă carne, a unor animale sacrificate de el însuși în cada de baie lăsînd în urmă măruntaie însîngerate, și se masturbează în apartamentul său gol. O rutină perfectă pînă cînd în viața lui intră o femeie (Cho Min-soo) care îi mărturisește că e mama lui, cea care l-a abandonat cînd el era un bebeluș și îl imploră să o ierte. Pe cît de mult s-a vorbit despre violența extremă a filmului, tot atît de dezbătut a fost curentul de umanitate profundă care străbate malaxorul care este universul lui Kang-do. Imaginea blasfemiatoare a posterului citează celebra statuie a lui Michelangelo, mama, în stranii veștminte de mireasă, și fiul ei, Kang-do, înlocuind divina familie. Surpriza profunzimilor acestui film a reverberat îndelung la Lido, iar la petrecerea coreeană, singura la care am aterizat, complet din întîmplare, Ki-duk părea fericit, pe deplin împăcat cu sine. Pe scena Mostrei, cu Leul în mînă, sud-coreeanul a cîntat! Din nou „Arirang”, spunînd că e cîntecul pe care oamenii din țara lui îl cîntă atunci cînd sînt profund nefericiți, dar și atunci cînd sînt pe deplin fericiți.

Un alt premiat care a făcut valuri mari în lagună a fost austriacul Ulrich Seidl, prezent în competiție cu al doilea film din „trilogia Paradisului”: trei povești a trei femei din aceeași familie. Austriacul a plănuit în cele mai mici detalii controversa și pînă în prezent i-a ieșit perfect: a fost prezent mai întîi la Cannes cu Paradise Love, un film despre turismul sexual practicat de femeile occidentale în Africa. Prin excelență regizor al sordidului, Seidl a stîrnit reacții extreme: unii dintre cei care au văzut filmul au cerut ca austriacului să i se interzică să mai facă filme și să îi fie arse toate peliculele. Astfel, după ce și-a minat cu grijă terenul, Seidl a venit la Veneția în competiție cu al doilea film, Paradis Glaube/ Paradise Faith. Eroina acestei a doua versiuni „paradisiace” este o catolică ferventă pe nume Anna Maria, sora protagonistei din Paradise Love, membră a unei grupări catolice extremiste cu misiune declarată de a „face ca Austria să fie din nou o țară catolică”. La fel ca sora ei, Anna Maria, care lucrează în domeniul radiologiei, își începe vacanța de vară pe care o dedică misionarismului. Își începe zilele autoflagelîndu-se, biciuindu-și spatele gol și legîndu-se cu o centură cu spini. Umblă prin casă în genunchi spunînd rugăciuni, iar serile adoarme cu privirea încărcată de adorație la crucifixul Mîntuitorului. Colindă pînă tîrziu mahalalele obscure ale Vienei vizitînd imigranți mizeri pe care încearcă să îi aducă la credință cu ajutorul unei statui de ghips a Fecioarei, înaltă de un metru, pe care o poartă într-un sac special, ca pe un instrument muzical. Scenele din casele acestora sînt fragmentele unui infern cît se poate de plastic, infinit repetitiv și nuanțat, de boarfe risipite, alcoolism, depravare, pe care Seidl îl încarcă la extrem cu tensiune sexuală și cu umorul său negru coroziv ce arde sentimentul fatalității ca un acid. Revenirea soțului musulman și invalid al Mariei în casa conjugală, pe nepusă masă, va declanșa un război domestic în care este speculată inversarea rolurilor în fundamentalismul religios, de astă dată musulmanul fiind cel ce respinge ortodoxia extremă a creștinului. Maria Hofstatter, actriță de marcă a lui Seidl (Dog Days, Import Export) încoace, plonjează adînc și eroic, ai zice fundamentalist, în rolul Annei (trecînd real prin toate autoflagelările și prin toate cursele în genunchi) și crează un personaj bizar, pe cît de grotesc pe atît de sincer atașant care îți produce, pe rînd, uimire, greață, accese de rîs sardonic, revoltă, dar pe care în paralel cu sinusoida fervorii sale religioase îți vine uneori să îl iei în brațe. Apoteoza e scena unei încleștări între soți. Umorul lui Seidl atinge și el aici un apogeu al cruzimii care străpunge armura Annei Maria și îi dinamitează paradisul. Filmul e construit pe un paralelism subtil: al imaginii, situațiilor în care sînt puse personajele, unele ecoul celorlalte. În peregrinările ei Anna Maria aude într-o noapte într-un parc gemete și se pomenește în fața unei orgii în toată regula, o frescă pulsîndă a măruntaielor celor mai bestiale ale Austriei pe care Anna dorește sincer să o mîntuiască. Mai apoi, în scena cea mai controversată a ediției, intimitatea cu crucifixul de la început devine cu adevărat carnală cînd Anna îl dă jos de pe perete și se masturbează cu el. Carnalitatea nu obturează însă cu totul adorația sau impresia că există un firesc în împlinirea iubirii ei sacre. În felul acesta, cel mai neliniștitor lucru legat de filmul lui Seidl e imposibilitatea de a înțelege ceea ce crede autorul despre personajele sale. A desenat monștri sau sfinți? În afara viziunii obsesive și a ochiului perfect calibrat pe grotesc (fie el al degenerării, al neputinței, pulsiunilor animalice, sau a marilor pasiuni și a vastelor deznădejdi), există o porțiune impenetrabilă a viziunii acestui provocator care face ca sublimul și infernalul să fie ambele în ochiul privitorului. Declarația lui Ulrich Seidl după proiecție: „aștept reacția Vaticanului”. Pînă una alta, presa italiană a vuit prompt declarînd că filmul e un adevărat „scandal”, iar austriacul s-a declarat satisfăcut. Finalul apoteotic al controversei lui programate ar trebui să fie proiecția lui Paradise Hope plănuită la Berlinală în 2013.

Pare că focusul religios e abia la început, dacă stăm să ne gîndim că TIFF-ul din 2012 a fost de-a dreptul vizionar cu secțiunea „Oameni și zei”, căci după competiția de la Veneția, noul film al lui Cristian Mungiu, După dealuri, premiat la Cannes și înscris în cursa pentru Oscaruri și ce se poate anticipa legat de Berlin, pare abia începutul unei radiografieri nemiloase a zonelor sensibile ale religiei, în care fundamentalismul este zugrăvit în nuanțe noi, complet diferite de cele pe care le știm.