Apărut în Dilema, nr. 520, 14 - 20 martie 2003

Doamne, sper să nu se supere careva, pentru că în momentul ăsta mi-a apărut figura cruntă şi neagră de supărare a celui care eram acum cîţiva ani. Florianul acela, cocoţat pe o creangă a nucului din faţa ferestrei, îmi face semne că m-am ţicnit într-atît de tare încît să compar un strigăt din Nas ne dagoniat (You're Not Gonna Get Us) cu sufletul plin de zbucium şi de înţelegere al Soniei Marmeladova. N-am ajuns pînă într-acolo, dar adolescentul acela trebuie bine înţeles: puţine lucruri, pentru el, puteau fi mai tîmpite ca muzica dance, iar despre Crimă şi pedeapsă puteţi şi singuri să vă daţi seama care îi erau gîndurile. N-am să-i explic, deşi chiar în clipa asta îmi arată ceva urît şi dispare, de ce între timp ascult destul de multă muzică dance şi, mai ales, de ce mi-am pierdut dibăcia să-l judec pe Raskolnikov zi şi noapte. Ajunge să spun că acei cîţiva ani în plus se fac cu totul vinovaţi de întorsătura mîrşavă pe care au luat-o faptele. (Şi te rog să nu mai scoţi limba.)

Sictirul cu care au făcut play-back la Braşov, viteza uluitoare cu care şi-au schimbat costumele (5 pentru 3 melodii), fustiţele, chiloţeii şi fiţele, în fine, toată recuzita de un şablon inegalabil a dance-ului, nu schimbă cu nimic datele problemei: t.A.T.u. e singura trupă est-europeană care a ajuns number one peste tot în Europa, şi, dacă nici asta nu se poate numi un mare fenomen, atunci nu ştiu de cîte valuri uriaşe şi cutremure e nevoie pentru a ne dezmetici din plictiseala cu care urmărim numărătoarea inversă a topului britanic. Recunosc că, de-abia cînd Euro News a prezentat ştirea că două puştoiace rusoaice necunoscute pentru ei vor lansa în toamna lui 2002 varianta în engleză (200 km/h in a Wrong Lane) a albumului cu care au cucerit Estul, am înţeles că soarta fetelor nu e cea a unor muritori de rînd, ba chiar că atitudinea lor lesbi, în lipsă de A. Păuneşti, are toate şansele să aducă acel ceva nou cu care să facă furori. Gîndiţi-vă doar pentru o secundă că minunatele noastre Andre nu s-ar fi despărţit şi că acum ne făceau cu mîna de la Londra unde "Moşule, ce tînăr eşti", după o bătălie teribilă, tocmai i-ar fi dat jos din top pe Robbie Williams şi Justin Timberlake. Aşa e că  vă ia cu fiori pe şira spinării? Şi, deşi nici 2000 de ani nu le-ar fi de-ajuns Andreei A şi B să cînte piesele de la t.A.T.u., faptul în sine nu-şi pierde în ochii mei nimic din importanţa lui excepţională.

Albumul fetelor, cel puţin varianta în rusă, e departe de a fi unul închegat. Trecerile de la un sound dance-house de ultimă oră (All the Things She Said), puternic şi exploziv, la ritmuri tehno învechite de prin anii '80 sînt făcute cu o nonşalanţă aiuritoare, încît nu poţi să nu te gîndeşti ce-o fi fost în capul oamenilor care au compus piesele şi, dacă nu cumva, Doamne fereşte, cineva rău şi prost i-a ucis pe cei care au compus cele 4-5 piese bune, ca apoi să umple albumul cu cîteva nostalgii de-ale lui din discoteci comuniste cu nimic mai prejos decît media obişnuită a melodiilor difuzate de postul Atomic. Însă chiar şi aici liceencele prind vibraţia aceea rusească, fie ea pop şi dansabilă, care pentru un britanic plictisit de Spice Girls are o rezonanţă ciudată şi exotică. Marele secret al grupului, dincolo de beat-uri gen Prodigy şi muzică gîndită la nivel european, e faptul că se simte în intonaţia vocii o trăire aparte de cea cu care ne-a obişnuit discoteca şi clubul de azi. Sînt convins că şi băiatul de la geam, care mi-ar rupe picioarele de m-ar prinde, recunoaşte chiar şi în limba engleză modulaţia aceea tipic rusească pe care un îndrăgostit de filmul sau literatura lor o intuieşte imediat. "Vezi cum strigă ele, dragele, se vede că-s rusoaice", mi-a spus o mamaie de 70 de ani din Deltă, cînd la rugămintea mea mi-a tradus ce cîntă fetele în tirul acela urmărit de soldaţi. Am stat bine să mă gîndesc cine mai strigă într-o melodie ca puştoaicele astea două. Şi, cu toată avalanşa de muzică de acum de la radiouri FM şi canale de muzică, n-am ajuns nicăieri.

Nu-mi dau seama foarte bine cîţi oameni au înţeles că nu doar un ritm bun le-a adus locul 1. Probabil că foarte puţini. Aproape nimeni. Poate că nici nu am dreptate.

În orice caz, ascultat de prea multe ori, albumul, ca oricare altul din genul lui, ajunge să te calce pe nervi.