(Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2014)
 
 
„Sticletele este o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte și mintea, dar și sufletul. Astfel de cărți se numără probabil pe degetele de la o mână într-un deceniu... Donna Tartt ne oferă o operă de ficțiune excepțională.“
Stephen King, The New York Times Book Review
 
Prezentare
 
Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și, abandonat de tatăl său, este adoptat de familia bogată a unui bun prieten. Impresionat de noul său cămin de pe Park Avenue, negăsindu-și locul printre colegii de școală și, mai ales, chinuit de dorul mamei, Theo se agață de ceea ce-i amintește cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul mamei sale, pe care el l-a luat cu sine din muzeu, după explozie, la îndemnul misterios al unui bătrân pe moarte. 
 
Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo, deja adult, lucrează într-un magazin de antichități alături de bătrânul său mentor și binefăcător Hobie și are legături cu colecționarii cei mai bogați din oraș. Este însă îndrăgostit fără speranță, lipsit de prieteni și alienat de societate, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
Sticletele a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărți al publicației New York Times direct pe poziția a doua, a ajuns imediat numărul 1 și a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de țări.
 
Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 cei mai influenți oameni al publicației Time. 
 
 
Fragment
 
- Olandezii sunt cei care au inventat microscopul, spuse ea. Erau bijutieri, şlefuitori de lentile. Au insistat să reprezinte totul în cel mai mic detaliu pentru că până şi lucrurile cele mai mărunte înseamnă ceva. De fiecare dată când ai să vezi gâze sau insecte într-o natură moartă – o petală ofilită, un punct negru pe vreun măr –, să ştii că pictorul îţi comunică un mesaj secret. Îţi spune că nimic din ce e viu nu durează, totul e trecător. Moartea în timpul vieţii. De asta se numesc naturi moarte. Poate că la început nu-ţi dai seama, pentru că totul e atât de frumos, sunt atâtea flori, nu vezi fărâma de putregai. Dar, dacă te uiţi mai îndeaproape, ai s-o zăreşti.
M-am aplecat să citesc notiţa despre tablou, tipărită cu litere discrete pe peretele vecin, care mă informa că pictorul – Adriaen Coorte, data naşterii şi data morţii, incertă – nu fusese renumit în timpul vieţii şi se bucura de recunoaştere abia din anii ’50 încoace. 
- Mamă, am spus, ai văzut ce scrie aici?
 
Dar ea trecuse deja mai departe. Galeriile de aici, cu tavanele joase, erau reci şi învăluite în şoapte stinse, nici urmă de larma şi ecoul palatin din Sala cea Mare. Deşi vizitatorii nu lipseau, expoziţia avea totuşi aerul liniştit şi sinuos al unui braţ leneş de apă, un anume calm al golului: oftaturi lungi şi exhalaţii extravagante, ca un amfiteatru plin de studenţi care scriu un examen. Mergeam în urma mamei, care trecea şerpuind de la un portret la altul, mult mai repede decât mergea de obicei într-o expoziţie, de la flori la mese de joc şi la fructe, ignorând mare parte dintre pânze (a patra stacană de bere, încă un fazan mort) şi îndreptându-se fără ezitare către altele („Acum Hals. Uneori e de-a dreptul răsuflat cu beţivanii şi târfuliţele lui, dar, când e să-i meargă mâna, chiar îi merge. N-are nimic din precizia şi nervozitatea celuilalt, lucrează ud pe ud, hârşti, hârşti, totul foarte rapid. Feţele şi mâinile sunt excelent redate, ştie ce anume atrage privirea, dar fii atent la haine – sunt atât de sumare, abia schiţate! Uită-te cu câtă largheţe şi cât de modern lucrează cu pensula!”). Am rămas un timp în faţa unui portret de Hals care înfăţişa un băiat cu un craniu în mână („Fără supărare, Theo, dar nu ţi se pare că seamănă cu cineva anume? Cineva” – trăgându-mă uşor de păr – „căruia nu i-ar prinde rău să se tundă?”) şi a două tablouri cu ofiţeri benchetuind, despre care mama îmi spuse că erau foarte, foarte cunoscute şi că exercitaseră o influenţă uriaşă asupra lui Rembrandt. („Şi lui van Gogh îi plăcea foarte mult Hals. Scrie pe undeva că «Frans Hals foloseşte nu mai puţin de douăzeci şi nouă de nuanţe de negru!» Sau erau douăzeci şi şapte?”) Mă ţineam după ea cu senzaţia uluită a timpului pierdut, fascinat de intensitatea ei, de cât era de absorbită, încât ignora complet galopul minutelor. Jumătatea noastră de oră părea să se apropie de sfârşit; şi totuşi voiam s-o distrag, s-o fac să zăbovească, în speranţa infantilă că timpul avea să se scurgă pe nesimţite şi noi aveam să depăşim cu totul ora întâlnirii. 
- Acum, Rembrandt, spuse mama. Lumea afirmă de obicei că tabloul ăsta este despre raţiune şi iluminism, despre începuturile cercetării ştiinţifice şi aşa, şi pe dincolo, dar, pentru mine, bărbaţii ăştia formali şi politicoşi au un aer cam sinistru, uită-te la ei, îngrămădiţi în jurul mesei de parcă s-ar fi strâns într-o după-amiază să petreacă la un bufet suedez. Deşi... – arătă cu degetul – îi vezi pe tipii ăia doi cu mutre cam nedumerite de acolo din spate? Ei nu se uită la cadavru, se uită la noi. La mine şi la tine. Ca şi cum ne-ar vedea că stăm în faţa lor – doi oameni din viitor. Şi sunt uimiţi. „Ce căutaţi voi aici?” Foarte naturalistic. Şi totuşi – mama trasă cu degetul prin aer conturul cadavrului –, corpul nu e pictat într-un fel tocmai natural, dacă eşti atent. Radiază un luciu bizar, vezi? Aproape ca şi cum ar fi autopsia unui extraterestru. Vezi cum iluminează feţele bărbaţilor care se uită la el? Ai zice că îi vine dintr-o sursă interioară. Pictorul îi atribuie luminescenţa asta pentru că vrea să-ţi atragă privirea către el, să-l facă să-ţi sară-n ochi. Şi aici, arătă mama spre mâna despicată, uită-te cum atrage atenţia asupra ei pictând-o mai mare, disproporţionată faţă de restul corpului. O răsuceşte chiar, încât policele e pe partea cealaltă, ai observat? Ei bine, să ştii că nu e o greşeală. Pielea e jupuită – se vede imediat, pentru că e o chestie foarte bizară –, dar, inversând poziţia degetului mare, pictorul face mâna să pară şi mai bizară, e un lucru pe care îl înregistrăm subliminal, chiar dacă nu-l putem defini, dar e ceva complet anapoda, aiurea. O stratagemă foarte isteaţă. 
Stăteam în spatele unei mulţimi de turişti asiatici, abia dacă vedeam tabloul de atâtea capete – dar, de fapt, nici nu-mi păsa prea mult, pentru că văzusem o fată.
 
Şi ea mă văzuse. Trăseserăm cu ochiul unul la altul în timp ce străbăteam galeriile. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce era atât de interesant la ea, fiindcă era mai mică decât mine şi arăta cumva ciudat, nici pe departe ca fetele de care mă amorezam de obicei, tipe serioase şi foarte mişto care străbăteau coridoarele aruncând în jur priviri dispreţuitoare şi ieşeau cu băieţi mai mari. Fata aceasta avea părul roşu aprins, mişcările iuţi, faţa ascuţită, răutăcioasă şi ciudată, şi ochii de o culoare stranie, un căprui auriu ca de miere. Şi, cu toate că era prea slabă, numai coate şi genunchi, şi, într-un fel, absolut simplă, avea ceva care părea să mă îmbete. Ducea cu ea, legănând-o şi izbind-o în toate părţile, o cutie ponosită de flaut. Să fi fost vreo fată de bani gata? În drum spre lecţia de muzică? Poate că nu, m-am gândit, ocolind-o prin spate în timp ce treceam cu mama în sala următoare; era îmbrăcată puţin prea anost şi prea degajat; probabil vizita New York-ul. Dar mişcările ei erau mai sigure decât ale majorităţii fetelor pe care le ştiam, iar căutătura şireată şi stăpânită cu care mă măsură scurt din cap până-n picioare când trecu razant pe lângă mine mă scoase din minţi.
 
Mă târam în spatele mamei, ascultând numai cu o ureche ceea ce-mi spunea, când ea se opri atât de brusc în faţa unui tablou, încât aproape am călcat-o pe picior.
- Ah, scuze! spuse mama, fără să-mi arunce vreo privire, dându-se câţiva paşi în spate ca să-şi facă loc.
Părea că cineva îi aprinsese o lumină pe chip.
- Ăsta e tabloul despre care îţi spuneam, zise ea. Nu ţi se pare formidabil?
 
Mi-am înclinat capul, pretinzând că o ascult atent, în timp ce privirea mi se furişa după fată. Era însoţită de un personaj caraghios cu părul alb, despre care, după ascuţimea feţei, am bănuit că trebuia să-i fie rudă, poate bunic: haină cu imprimeu laba gâştei, pantofi cu şireturi, înguşti şi alungiţi, lucioşi ca sticla. Ea avea ochii apropiaţi, iar el, un nas ca un clonţ de pasăre; mergea şchiopătând uşor, de fapt, tot corpul i se înclina uşor într-o parte, un umăr se înălţa deasupra celuilalt; dacă s-ar mai fi aplecat cât de puţin în faţă, ai fi zis că era cocoşat. Şi totuşi, avea în el o anumită eleganţă. Cât despre fată, era limpede că o sorbea din ochi, din felul amuzat şi cordial cum şontâcăia alături, foarte atent unde calcă, plecând uşor capul înspre ea.
- Cred că e primul tablou pe care l-am iubit cu adevărat, spunea mama. N-o să-ţi vină să crezi, dar era reprodus într-o carte pe care o luam de la bibliotecă în copilărie. Mă aşezam pe jos lângă pat, în camera mea, şi mă holbam la el ore întregi, absolut fascinată – uită-te puţin! De fapt, e incredibil câte poţi învăţa despre pictură dacă priveşti pur şi simplu multă vreme o reproducere, fie ea şi proastă. Am început prin a mă ataşa de pasărea asta ca de un animal de casă şi am sfârşit prin a mă îndrăgosti de felul cum e pictată. Mama râse. Lecţia de anatomie era de fapt în aceeaşi carte, dar mă speria de moarte. Trânteam coperta dacă mi se întâmpla să deschid la pagina ei.
 
Fata şi bătrânul veniseră lângă noi. Stingherit, m-am aplecat înainte şi am privit pictura. Era un tablou mic, cel mai mic din toată expoziţia, şi cel mai simplu: un sticlete galben prins cu un lănţişor de o bară, pe un fundal anodin, spălăcit.
- A fost elevul lui Rembrandt şi profesorul lui Vermeer, spunea mama. Şi tabloul acesta mic este exact veriga lipsă dintre cei doi – uită-te la lumina limpede şi pură a zilei din el şi ai să-ţi dai seama de unde vine lumina din pânzele lui Vermeer. Fireşte că pe vremea când eram mică habar n-aveam şi nici nu-mi păsa de toate astea, de semnificaţia lui istorică. Dar ea există.
 
Am făcut câţiva paşi în spate, ca să mă uit mai bine. Tabloul înfăţişa o făptură măruntă şi simplă, fără complicaţii, lipsită de orice urmă de sentimentalism; şi ceva din felul precis şi compact în care se strângea în sine însăşi – aerul acela vioi, prezent, expresia alertă şi atentă – mi-a amintit de fotografiile pe care mama mi le arătase de când era ea mică: tot o pasăre ca aceasta, cu creştetul închis la culoare şi ochi stăruitori.
- A fost o tragedie faimoasă în istoria Olandei, spunea mama. O mare parte din oraş a fost distrusă.
- Poftim?
- Catastrofa din Delft. În care a murit Fabritius. N-ai auzit-o pe profesoara de dincolo cum le povestea copiilor?
 
Ba da, o auzisem. Trecuserăm pe lângă un grup de trei peisaje înfiorătoare, semnate de un pictor pe nume Egbert van der Poel, vederi din puncte diferite ale aceluiaşi tărâm pustiit, fumegos: case arse în ruină, o moară de vânt cu aripile zdrenţuite, corbi rotindu-se pe cerul pâclos. O doamnă cu înfăţişare oficială povestea cu voce răsunătoare unui grup de elevi de gimnaziu că o fabrică de praf de puşcă explodase la scurt timp după 1600 la Delft, că artistul fusese atât de bântuit şi de obsedat de distrugerea oraşului, încât îl pictase în repetate rânduri.
- Ei bine, Egbert era vecinul lui Fabritius, şi-a pierdut minţile după explozie – mie cel puţin aşa mi se pare –, dar Fabritius a fost omorât, iar studioul lui, complet distrus. Împreună cu aproape toate tablourile pictate de el, mai puţin acesta. Păru că mă aşteaptă să reacţionez în vreun fel, dar, pentru că eu nu spuneam nimic, continuă: Era unul dintre cei mai mari pictori ai vremii sale, într-una dintre cele mai glorioase epoci ale picturii. Extrem de faimos pe atunci. E trist totuşi, pentru că numai vreo cinci sau şase tablouri ale lui au supravieţuit, din toată opera. Toate celelalte s-au pierdut – tot ce a lucrat vreodată.
 
Fata şi bătrânul rămăseseră tăcuţi într-o parte, ascultând-o pe mama. M-am simţit stingherit. Mi-am întors privirea în altă parte şi apoi, neputând să mă abţin, am aruncat o ocheadă înapoi. Stăteau foarte aproape, la un braţ distanţă. Ea se agăţase de mâneca lui, trăgându-l de mână ca să-i şoptească ceva la ureche.
- Oricum, după părerea mea, spunea mama, acesta este tabloul cel mai deosebit din toată expoziţia. Fabritius dezvăluie aici ceva ce descoperise el însuşi, ceva ce nici un alt pictor din lume nu ştiuse până la el, nici măcar Rembrandt.
 
Foarte încet, atât de încet, că abia i-am desluşit vorbele, am auzit-o pe fată spunând: „A stat toată viaţa aşa?”
 
Îmi pusesem şi eu aceeaşi întrebare; picioruşul legat cu za, lanţul acela era odios; bunicul îi murmură ceva drept răspuns, dar mama (care părea să-i ignore complet, deşi erau chiar lângă noi) se dădu înapoi şi zise:
- E o pictură atât de misterioasă, de simplă. Foarte gingaşă – parcă te invită să te apropii de ea, nu ţi se pare? După toţi fazanii morţi din celelalte săli, să ajungi aici şi să vezi aşa o făptură mică, vie.
 
Romanul "Sticletele" va apărea la sfîrşitul lunii aprilie, la Editura Litera, în traducerea Justinei Bandol.
 
Fotografie de Beowulf Sheehan