(Apărut în Dilema veche, nr. 84, 26 august - 1 septembrie 2005)

Turiştii mă călcau pe nervi. Vin în hoarde numeroase şi cotropesc cartierul meu istoric, ca să caşte gura la obiective turistice improbabile, urmîndu-i pe ghizii care scornesc poveşti numai ca să-i distreze. Unele dintre acestea sînt într-atît de gogonate, încît e de mirare că cineva poate să le debiteze fără să se strice de rîs. Unii dintre vizitatori sînt cetăţeni responsabili şi care se ţin departe de pahar, din Iowa, stîlpi ai societăţii în oraşele lor şi buni profesionişti, dar de îndată ce pun piciorul în New Orleans dau în mintea copiilor. A fi naiv şi uşor de dus de nas nu e o crimă, de bună seamă, cum nu e o crimă nici să stai în grupuri rumegătoare în faţa casei mele. Pe de altă parte, a-ţi vedea de trebile de zi cu zi croindu-ţi drum printre aceste imense dopuri umane înţolite în tricouri yo-yo şi cu pălării idioate pe capetele seci, d-apăi nici asta nu-i de şagă. Grupurile de turişti put. Neobişnuiţi cu verile de pe la noi, stau băgaţi unu-ntr-altul asudînd precum catîrii din French Quarter. A-mi tăia cale printre turişti era un periplu complex şi încărcat emoţional.

Asta pînă nu de mult. Dar apoi mi-a venit o idee. În loc să mă supăr că blochează ca nesimţiţii trotuarele, mai bine îi consider Formaţiuni Naturale. În loc să mă gîndesc la ei ca la nişte gogoloaie umane, mai bine îi consider Munţi, şi Vîrfuri, şi Lanţuri, şi Pîraie, şi Dealuri. În loc să văd în drumul meu pînă la prăvălie o cursă cu obstacole, o să mă gîndesc la el ca la o plimbare în natură. În peisajul meu favorit - montan! - mereu mă plimb printre stînci, pîraie adînci, apuc pe cărări înguste pe după grohotişuri, evit ţancurile şi aşa mai departe. Tare îmi plac plimbările în natură şi nu văd nici un motiv pentru care să nu mă bucur aşijderea de călătoria mea zilnică printre turişti. De îndată ce mi-am schimbat felul de a gîndi, au început să-mi placă cirezile mătăhăloase ce-mi stăteau în cale. Un grup de zece sau mai mare a devenit un lanţ muntos. Un cuplu cu berile în mînă şi cu binocluri formează un deal. Cinci studenţi beţi criţă - un pîrîu. O gaşcă de tineri afacerişti cu chef, de la o firmă din Midwest - o colină. Un beţivan singuratic fluturîndu-şi braţele - o dolină. Un bărbat fără cămaşă, dar cu o hartă în mînă, care şi-a pierdut portofelul (dimpreună cu cămaşa), căutîndu-şi hotelul (al cărui nume l-a uitat) - un ţanc singuratec. Un tur de noapte în căutarea stafiilor a devenit o vale ascunsă. Astfel, m-am trezit că mă pot bucura de o plimbare în natură chiar în buricul oraşului.

Dacă am rezolvat principala iritare, trebuie să mai lucrez un pic la problemele reziduale: putoarea şi vorbăraia. Putoarea nu e chiar aşa de greu de depăşit, dacă o consideri parte din damful general al New Orleans-ului vara: coji de crustacee în putrefacţie, plăcinte aburinde de caca de catîr, sucuri de maşină de gunoi, urină produsă de bere şi iasomii şi magnolii care înfloresc în miez de noapte. Cu cleveteala o să fie ceva probleme, pentru că aceste Formaţiuni Naturale spun nişte prostii cît ele de mari, pe care cu greu te poţi preface că nu le-auzi. Dar pentru asta există I-pod-uri, nu?