Veneţia – Ziua a 4-a
Kate Winslet a rămas la Lido încă două zile pentru Mildred Pierce, pentru care evenimentul a avut loc ieri, şi pentru premiera de la Contagion de astă-seară. La Mildred şi-a însuşit criticile de ieri legate de ţinută şi i-a dat pe toţi pe spate venind în celebra ei rochie semnată de Stella McCartney, cu faţa roz-trandafirie şi spatele negru. Şi, un detaliu crucial, cu zona uşor mai deschisă la culoare care îi desena bustul. Nici o femeie n-a reuşit să zică vreodată mai elegant „uită-te la sînii mei”. A fost ieri practic un face-off cu Keira Knightley - cele două actriţe au păşit la intervale apropiate pe covor, avînd în vedere premiera lui A Dangerous Method. Asociere din care Keira cea-fără-curbe n-avea din start cum să cîştige.
Kate e tot o mamă şi în miniseria lui Todd Haynes, despre care Peter Travers de la Rolling Stone se întreba: ce se poate spune despre o miniserie HBO, adaptare după romanul esenţial al lui James M. Cain din 1941, care urmăreşte destinul unei femei independente din Los Angeles în timpul Marii Depresii? „Let’s try ‘perfection’”, propune el. Regizorul lui Far from Heaven l-a gîndit ca un film de cinema care se poate vedea foarte bine şi la tv, şi nu invers, un pont care trebuie reţinut dacă se iveşte vreodată ocazia, chiar dacă premiera de la Veneţia e urmată imediat, pe 5 septembrie de cea pe HBO în România.
Presa de azi le-a cam crucificat pe Keira şi pe Monica Bellucci. Alaltăieri s-a fluierat la Un été brûlant al lui Philippe Garrel, deşi Bellucci apare, se pare, goală într-o scenă subtanţială, iar despre Keira o jurnalistă italiană a spus că atîta s-a zvîrcolit şi s-a strîmbat în scena care deschide A Dangerous Method, încît părea o aspirantă vampiră. Bellucci, pe care am văzut-o ieri într-o străfulgerare cînd intra la Casino – o siluetă perfectă şi un păr pentru care ai fi vrut să ai o mînă extensibilă de 10 metri ca să-l atingi – a răspuns elegant la conferinţa de presă azi dimineaţă: „Nu mă deranjează fluieratul, sînt o actriţă obişnuită cu orice.” Bine, dar cum rămîne cu alegerile proaste? Keira, al cărui maxilar scos nefiresc în faţă în scenele de chin chipurile lăuntric mi-l imitau azi dimineaţă la cafea Mihai Chirilov şi Dana Enulescu, a ignorat criticile şi a răspuns doar laudelor: a zis că i s-a potrivit rolul ca o mănuşă.
Am văzut documentarul Photographic Memory, în secţiunea Orizzonti, „pepiniera de orori”, ca să-l citez pe Mihai Chirilov. Dar dacă e aşa, documentarul americanului Ross McElwee, autorul lui Sherman's March, premiat la Sundance, e o binecuvîntată gură de aer proaspăt. Povestea e clasică şi n-are cum să fie spectaculoasă. Dar e ingenioasă şi plină de căldură şi haz. Pornit să exploreze cauzele înstrăinării fiului lui adolescent, Ross face o călătorie în trecut, în perioada în care el însuşi se înstrăina de tatăl lui pentru a-şi găsi drumul propriu, şi pune în discuţie memoria oferită de camera de filmat şi de fotografii. Nu e lipsit de momente stinghere pentru că din cînd în cînd nimeni nu mai are chef de omniprezenta cameră a lui Ross şi te face să bănuieşti că tocmai ea a generat în timp alienarea tehnologică a fiului. Nu e lipsit nici de orgoliul generaţiei crescute cu La Nouvelle Vague, cu pasiunea pentru alb-negru şi obsesia pentru unghiul revoluţionar. Înarmat cu un teanc de fotografii din trecut, Ross se întoarce în Franţa pe urmele unui fotograf de nunţi (şi filozof în timpul liber) care i-a oferit lui primul job din viaţă. Dar nebănuite sînt căile memoriei, devenită în timp complet divergentă faţă de poveştile fotografiilor. Ele ar trebui să funcţioneze, aşa cum o sugerează titlul, ca o memorie fotografică, dar nu sînt decît deschideri înşelătoare spre crîmpeie care pot fi la fel de bine false amintiri. Fotograful de nunţi Maurice, care l-a dat afară pe neaşteptate în urmă cu decenii din motive care miroseau a scandal sexual, i-a spus lui Ross că asupra fiecărei fotografii timpul are o nevăzută acţiune corozivă. Pentru unele durează cîteva ore, pentru altele cîţiva ani sau decenii pînă îşi pierd complet contextul, putînd să însemne orice, incapabile să mai însemne ceva anume. Foiţele astea delicate care funcţionează ca o subtanţă de contrast pentru imaterialitatea memoriei, şi radiografia savuroasă a frustrării disperate din job description-ul de părinte fac din Photographic Memory un film memorabil.
Am lăsat Carnage pe final. Din punctul meu de vedere, mulţumeşte toate aşteptările şi ceva peste. Singura lui problemă e că se termină cam brusc. Pentru că odată intrat în apartamentul lui Michael (John C. Reily) şi al lui Penelope (Jodie Foster) ai vrea să rămîi ceva mai mult. Sînt filme despre disfuncţionalitate care te umplu de, cum s-ar spune, disfuncţionalitate, dar filmul lui Polanski e atît de exuberant încît te umple de extaz. Cinema-ul în aer liber de la Campo San Polo a fost plin, şi publicul, care n-a aterizat acolo din întîmplare, ci a fost alcătuit, probabil exclusiv, din iubitori de Polanski, a fost din cel mai select. Dar Carnage e atît de concentrat încît cu fiecare repriză de rîsete din public, înjumătăţindu-ţi-se concentrarea, te apuca gelozia, frustrarea că sigur ai pierdut o fracţiune de secundă de cadru. Pentru Carnage ar trebui să se inventeze cinema-ul-taxi, cel pentru o singură persoană. Imaginaţi-vă că plutiţi în derivă pe o mare alcoolizată, purtaţi spre intoxicare de dinamica lichidă a conflictelor dintre cei patru protagonişti (perechea numărul doi e interpretată, cum spuneam, de Kate Winslet şi Christoph Waltz). Se creează alianţe care se dovedesc mezalianţe, care se rup pentru a exploda în conflicte încrucişate, se sparg bube adînci de cuplu şi se aruncă de toate, de la pumnale fine, la bastoane şi securi. Rupt într-o parte, conflictul se reface cu forţă în alta. Sfîşietor de triste sînt frînturile de adevăr pe care le posedă fiecare, fiecare are partea lui de dreptate, deşi fiecare e un freak cu acte. Frînturile astea se pierd, desigur, printre labele brutale împărţite şi primite de toţi cu generozitate. Admirabili, cei patru actori sînt vîrfuri de aisberg ale personajelor lor şi ale unor tipuri de oameni şi mentalităţi dureros de recognoscibile. Semnătura geniului e complicitatea continuă a personajelor, care îi uşurează şi îi face să se mişte prin apartament ca nişte bile legate cu elastic. Complicitate care aduce izbitor pe alocuri cu simptomele unei prietenii.
Azi mă duc la Campo San Polo, la A Dangerous Method. Mă aşteaptă aperolul, scoicile (sau improvizez), Fassbender şi Viggo. Şi după un spritz nu va mai conta, mai ales că bărbiile lui Chiri şi a Danei, suprapuse peste cea a Keirei, o să mă treacă cu bine de prima scenă.
