După ce am citit poemele lui Vlad nu știu cum am ajuns să citesc, tot aseară,

că pitulicea cu sprînceană galbenă se deosebește de pitulicea elegantă

prin dungile de pe aripă mai strălucitoare, mai albe,

sau că pitulicea lui Brooks are o dungă mediană gălbuie neclară pe creștet.

 

Brooks s-a dus de o sută de ani și mai bine.

Citesc despre el că alți ornitologi l-au admirat mai tîrziu pentru

atenția la cîntec, la cum diferă de la o specie la alta.

 

Brooks a fost un băiat mișto care, vezi, a ascultat atent și

nu s-a grăbit să zică ok, e totuna.

De cîte ori nu e cel mai simplu așa.

Mi-ar plăcea să fiu ca Brooks, să am privirea blîndă, calmă

 

(deși altora s-ar putea să le pară altfel) din poza de pe wiki.

Să zică alții, după funeralii, a fost un băiat atent la detalii.

 

Chit c-a prins lumea aia fracturată,

chit că nu i-a plăcut prea mult niciodată.

 

Foto: William Edwin Brooks (wikimedia commons)