Pe urmele lui Jean-Paul Sartre, intelectualul militant devine servitorul dogmatismului cu potenţial asasin. Pentru a-ţi consuma viaţa pe altarul unei "cauze" profane, trebuie să crezi doar în Om (care nu există) şi să bei Utopia ca pe o cafea cu lapte, la micul dejun. Cine admite, dimpotrivă, că absolutul istoriei locuieşte la cimitir nu participă la nici o luptă exclusiv ideologică. Realismul dreptei i-a oprit mereu pe intelectualii conservatori să se arunce în arenă, precum gladiatorii. La noi, excesul comunist a produs, temporar, această mutaţie: intelectualul de stînga e mut pentru că n-a îngropat victimele suficient de adînc, pe cînd cel de dreapta ţine să fie angajat. Dar iluminismul, paşoptismul, semănătorismul, poporanismul, bolşevismul, nazismul, modernismul estetico-industrial sau postmodernismul obsedat de urgenţa "deconstrucţiei" nu sînt locuri spirituale unde insul suveran în frenezia propriei gîndiri s-ar putea exprima. De aceea, susţin că viitorul intelectual al Europei depinde nu atît de reinventarea doctrinelor sau de critica populismului fără criterii, cît de coagularea unor elite libere, non-egalitariste, amorale şi inspirate " în acţiunea lor gratuită " de augusta tradiţie a teologiei politice. Pînă cînd societatea nu va permite şi încuraja formarea unor inteligenţe neînregimentate, capabile să denunţe imbecilitatea şi să refuze trivialitatea contagioasă a "mijloacelor de comunicare în masă", nu vom avea acces la demnitate colectivă, adică la un echilibru social netrucat.Ca întotdeauna, valoarea cuiva nu stă în cameleonismul demagogic şi nici în pofta de înjosire, ci în forţa lui de a trăi singur, vultureşte, deasupra tumultului. Nu eşti valoros dacă eşti "recunoscut pe stradă", ci dacă eşti căutat de puţinii tăi semeni chiar acolo unde ai ales să te afli: departe de vulg şi vulgaritate, deasupra zgomotului, mai presus de noroiul cotidian. De asta rămîn fascinanţi marii duhovnici sau asceţi: pentru că te duci la ei, nu vin peste tine. Şi pentru că le spun adevărul numai celor în stare să-l primească, nu gloatei care orbecăie bezmetic, pe şapte cărări. Nu degeaba sînt cărţile interzise şi cele mai căutate...Intelectualul care se vrea cu orice preţ popular şi-a ratat definitiv vocaţia. Tot la fel eşuează şi cărturarul care-şi vinde ideile, ca să nu moară de foame. Trebuie să fii bogat sau să trăieşti dintr-o altă meserie decît scrisul pentru a putea comunica doar ce gîndeşti, străin de prostituţia contractelor de "consultanţă" sau de ipocrizia telecomandată a mercenariatului cu damfuri "analitice". Ultima expresie europeană a diletantismului aristocratic a precedat cu cîteva generaţii apariţia jurnalismului, acest bastard al revoluţiei. Victoria spiritului de gazetă " travestit în mitul "expertului" şi bazat pe veşnic debitata minciună a "presei libere" " a demolat tronuri cu pamflete, a mistificat masele prin concursuri de caricatură, a înlocuit misterul voinţei prin magia de bîlci a sondajelor şi a desfigurat intimitatea sobră a deciziei prin exigenţa gregară a "transparenţei". Mizînd pe supralicitarea imposturii şi a vacarmului, era jurnalismului compromite pe toată linia posibilitatea de a contempla, lucid, şansele şi riscurile propriului nostru timp. Însuşi conceptul pseudo-liberal de "piaţă a ideilor" ridiculizează gîndirea. Cum să-ţi duci ideile la iarmaroc? Cum să le faci cît mai accesibile fără să le falsifici, adică fără să le propui " în mediocra lege a marketingului " drept altceva decît sînt? Ideile se ascund în biblioteci, în mintea superioară, în memoria sacrului şi în sufletul ucenicilor devotaţi, gata de revoltă creatoare. Transformate în produse, reduse la condiţia de marfă, ideile se exilează, lăsînd la bătaie doar umbra lor batjocorită de nătîngi. Farsele media de tipul 10 pentru România (ca să dau un singur exemplu) spulberă prestigiul ierarhiilor de merit, acelea care se întemeiază pe suferinţa adevărului mereu nesuferit, dar şi pe sănătosul dispreţ al înţeleptului faţă de beteala cocotei.