„Astăzi metafizica este folosită la orice“ - interviu

Vincent CARRAUD
Publicat în Dilema Veche nr. 325 din 6 - 12 mai 2010
„Astăzi metafizica este folosită la orice“   interviu jpeg

Considerat unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi contemporani, Vincent Carraud este profesor la Universitatea din Caen, membru în comitetul de redacţie al revistei Communio, codirector al revistei Études philosophiques. A publicat volumele: Pascal et la philosophie, Paris, PUF, 1992, Causa sive ratio. La raison de la cause, de Suárez à Leibniz, Paris, PUF, 2002, Pascal: des connaissances naturelles à l’étude de l’homme, Paris, Vrin, 2007, Descartes et les «Principia» II: corps et mouvement, Paris, PUF, 1994 (cu Frédéric de Buzon), Bibliographie cartésienne (1960-1996), Lecce, Conte Editore, 2003 (cu Jean-Robert Armogathe), L’invention du moi, Paris, PUF, 2010. 

Aţi studiat în principal filozofia secolului al XVII-lea şi aţi publicat volume consacrate unora dintre temele ei majore. Pentru dvs., în ce sens reflectă acest fapt o alegere filozofică? Putem raporta această alegere la filozofia contemporană?

Publicaţiile mele universitare au într-adevăr drept subiect secolul al XVII-lea, înţeles ca un lung secol al XVII-lea, mergînd de la Montaigne (1580) la Leibniz (1715), axat pe figurile lui Descartes şi Pascal. Prima mea lucrare universitară, anume teza de doctorat, a fost despre Pascal (Pascal et la philosophie, PUF, 1992). De ce Pascal? Pentru că odată cu Pascal discutăm – nu într-un sens cronologic – despre sfîrşitul filozofiei. Acest lucru se înţelege în dublu sens: ca eşec şi ca depăşire, apoi ca subminare.

Eşec. Pentru Pascal, care are în vedere în primul rînd un proiect apologetic, pe modelul augustinian al tratatului De vera religione, filozofia e incapabilă să explice omul în dualitatea lui constitutivă care îmbină măreţia şi mizeria: omul este un „monstru“, „supus contradicţiilor“. Acest „paradox“ care este omul nu poate fi explicat decît de „adevărata religie“, nu de filozofie – aici filozofia este filozofia antică (mai cu seamă stoicismul şi scepticismul, pe care Pascal le cunoaşte via Montaigne). De unde ceea ce eu am numit „prima antropologie“ a lui Pascal, care are o origine teologică şi o finalitate apologetică.

Depăşire şi subminare. Pe de altă parte, Pascal e prins într-o discuţie (ştiinţifică în primul rînd) cu „contemporanul lui esenţial“, Descartes, de care este hrănit cu adevărat: Pascal cel (dintîi) cartezian, autentic şi profund cartezian, este şi cel care pretinde să-l depăşească pe Descartes, aşa cum indică „cele trei categorii de lucruri“: a treia categorie, a dragostei, o depăşeşte pe cea de-a doua, cea a ştiinţei, ca şi a metafizicii în configuraţia ei carteziană exemplară. Tentativei celor „trei categorii“ îi urmează repede o muncă de interpretare şi subminare a conceptelor fundamentale ale cartezianismului, îndeosebi în lungul fragment Disproporţia omului, desemnat frecvent ca „Cele două infinituri“.

Spre deosebire de marii post-cartezieni (Spinoza, Malebranche, Leibniz), Pascal nu-l critică pe Descartes rămînînd în interiorul metafizicii, ci pretinde să iasă din ea. Pentru mine, aşadar, să mă ocup de Pascal – cartezian şi anticartezian totodată – însemna să scot în evidenţă măsura în care o gîndire explicit non-filozofică se elaborase într-o relaţie strînsă cu filozofia, pretinzînd să depăşească cea mai înaltă figură metafizică a vremii sale.

Există, evident, şi alte motive pentru care să mă interesez de secolul al XVII-lea şi de Descartes, în mod deosebit. Îngăduiţi-mi să indic pe scurt două dintre ele. Secolul al XVII-lea duce pe culmi – iar prin aceasta la împlinire – un anumit număr de concepte fundamentale ale istoriei metafizicii, precum acela de cauzalitate, de pildă. Este motivul pentru care am încercat să schiţez istoria acestui concept şi a transformărilor sale fundamentale în Causa sive ratio. La raison de la cause, de Suarez à Leibniz. Ca să facem o prezentare foarte concisă, e vorba despre analizarea trecerii de la principiul cauzalităţii (în special cauzalitatea eficientă), a cărui forţă culminează odată cu Descartes, la principiul raţiunii în forma dată de Leibniz. Şi tot odată cu Descartes apare un anumit număr de concepte de care filozofia secolului al XX-lea s-a străduit să se desprindă, începînd de la conceptul de „eu“, care constituie subiectul ultimei mele cărţi.

Metafizică vs Cristologie


Itinerarul dvs., via Pascal, Descartes, Montaigne, confirmă metodele investigaţiei fenomenologice? De ce aderaţi la această şcoală, şi nu la o alta?

Mai întîi din punct de vedere istoric totul se petrece ca şi cum începutul secolului al XX-lea ar încheia, odată cu fenomenologia, o perioadă deschisă între (şi de către) Montaigne şi Descartes: tocmai am dat ca exemplu chestiunea eului înţeles ca substanţă (Descartes), individ (Leibniz), subiect (Kant) etc., pînă la Dasein-ul heideggerian, spre deosebire de eul transcendental. Fenomenologia contemporană reia, de fapt, multe din dimensiunile eului pe care metafizica, de la Descartes la Husserl, le pusese deliberat între paranteze, mai cu seamă afectivitatea (dar care putea fi încă întîlnită la un Montaigne).

Apoi dintr-un punct de vedere metodologic, nu încape îndoială că fenomenologia, în virtutea metodei şi cuceririlor sale, ne îngăduie să-i citim pe filozofii din trecut cu mai multă pertinenţă şi acuitate: aşa stau lucrurile cu lectura carteziană făcută de Husserl şi mai ales cu lectura pe care o face Heidegger lui Aristotel, Descartes, Leibniz, Kant. Din acest punct de vedere, tripla transformare pe care o subliniază Heidegger în Nietzsche II (aletheia în certitudo, hypokeimenon în subjectum, energeia în actualitas) a avut pentru mine o importanţă considerabilă (în mod special Causa sive ratio) şi mai trebuie încă explorată în bună măsură.

În sfîrşit, şi mai ales, există analize pascaliene care le anticipează de o manieră surprinzătoare pe cele ale fenomenologiei. Este cazul a ceea ce am numit eu „a doua antropologie“ a lui Pascal, pe care o putem citi în textele pe care Emmanuel Martineau le-a grupat sub titlul Discours de l’existence humaine (Paris, Fayard/Armand Colin, 1992) şi care se concentrează asupra unor teme ca slava, imaginaţia, dreptatea şi distracţia. În aceste teme, Pascal se dovedeşte absolut original şi vădit inovator: îl zugrăveşte în ele nu numai pe om, ci îi zugrăveşte pe oameni în determinările lor concrete, în existenţa lor, nu doar în funcţie de o natură umană, fie ea şi contradictorie (am schiţat o caracterizare a acestor două antropologii în Pascal: des connaissances naturelles à l’étude de l’homme, însă descrierile şi analizele acestui Pascal „existenţial“ ar trebui expuse de sine stătător).

În istoria filozofiei occidentale a existat întotdeauna un dialog, uneori senin, deseori tumultuos, între „filozofi“ şi „credincioşi“. Cum vedeţi acest raport? Mai are el încă sens?

Ca istoric al filozofiei nu m-a interesat atît raportul dintre „filozofi“ şi „credincioşi“ (în ciuda vestitei opoziţii pascaliene între „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi Iacob“ şi cel al „filozofilor şi savanţilor“), cît cel dintre metafizică şi teologie – profit de ocazie pentru a vă semnala o excelentă antologie publicată la Cerf cu titlul Philosophie et théologie, coordonată de P. Philippe Capelle, ale cărei remarcabile volume II (Evul Mediu) şi III (epoca modernă) au fost încredinţate lui Olivier Boulnois şi lui Jean-Christophe Bardout – şi mai cu seamă dintre metafizică şi cristologie, a cărui articulare, atît de esenţială în Evul Mediu (aşadar cîtă vreme s-a accentuat faptul că Cristos este Logos), se estompează puţin cîte puţin, într-o asemenea măsură încît metafizica şi cristologia ajung să fie disociate, pînă la idealismul german şi cristologiile lui filozofice (Malebranche, pentru care Cristos îşi păstrează pe deplin funcţia metafizică şi chiar pentru care metafizica ar fi de negîndit fără Fiul, face excepţie aici: însă excepţia confirmă regula generală a unei separări definitive a metafizicii de cristologie). Din acest punct de vedere, ambivalenţa poziţiei este, încă o dată, absolut hotărîtoare: căci, pe de o parte, metafizica dovezilor existenţei lui Dumnezeu a devenit inutilă, dar pe de altă parte Pascal e cu totul încredinţat, sigur de „Dumnezeul lui Iisus Cristos“ (Mémorial), conform unui concept de certitudine riguros moştenit de la Descartes.

Sfîrşitul metafizicii

Este adevărat că metafizica a murit, cum susţin unii cu tărie? Sau dimpotrivă, fenomenologia reprezintă o nouă intrare în vechea problematică a raţiunii aflate în căutarea fundamentului său?

S-ar părea că metafizica nu s-a simţit niciodată mai bine: ajunge să ne gîndim la înmulţirea articolelor de „metafizică analitică“ sau de filozofie a spiritului ori a limbajului aplicată la „categoriile“ metafizicii, ca să ne dăm seama că, dimpotrivă, metafizica proliferează. Astăzi metafizica sau ontologia sînt folosite la orice, ignorînd total sensul de fiinţă pe care istoria ei îl implică. O asemenea proliferare poate însemna adevărata moarte a metafizicii, aşa cum proliferarea valorilor stă mărturie a nihilismului.

Sfîrşitul metafizicii constatat în fenomenologie este cu totul altceva. Fenomenologia este, din contră, un mod de a filozofa, care ca procedeu alege să nu-şi pună problema fundamentului, ci să descrie cu exactitate fenomenele supunîndu-le metodei reducţiei fenomenologice – iar prin aceasta să ducă la apariţia unor noi fenomene. Iată de ce fenomenologia reînnoieşte profund problematicile însele şi nu se mulţumeşte să fie o „nou sosită“ în problematica pe care o evocaţi. Mi se pare că o carte precum recenta Le phénomène érotique, de Jean-Luc Marion (Grasset, 2003) reprezintă un bun exemplu al acestei reînnoiri a problematicilor. Jean-Luc Marion încearcă să gîndească dragostea – în linii mari neglijată de metafizică după Platon, cel puţin ignorată de metafizica modernă – dispensîndu-se de conceptul de fiinţă (pentru a iubi sau a fi iubit ar trebui să fii), devenit total indiferent. Aceeaşi abordare se dovedeşte rodnică în teologie: nu e sigur că avem cel mai bun acces la Dumnezeu dacă îl supunem conceptelor metafizicii (vedeţi lucrările lui Jean-Yves Lacoste, de pildă). Valoroasă mai ales prin puterea ei explicativă, fenomenologia îşi asumă, aşadar, de mai bine de un secol, rolul filozofiei înseşi.

au consemnat  Ciprian VĂLCAN şi Alin TAT.
traducere din limba franceză  de Cornelia DUMITRU.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.