Mă uit cu plăcere, pe canalul TV Travel & Living, la o emisiune despre case restaurate ori spaţii convertite în locuinţe spectaculoase, numită Grand designs. Imobile de stil Regency sau turnuri de apă victoriene, case şi hambare din epoca elizabetană, mici castele fortificate din Toscana, conace din cine ştie ce cătun francez - abandonate de comunitatea locală, surpîndu-se melancolic - îşi regăsesc astfel un partener de viaţă. Cam ca muzica veche, îşi află un nou interpret care, plecînd de la partitura lor, obţin un spaţiu viu, personal, refuzînd reconstituirea seacă. Revalorizările clădirilor vechi pot furniza însă şi semnificative metafore. Una dintre cele mai izbutite, estetic vorbind, a avut drept obiect o capelă irlandeză din secolul al XIX-lea. Un arhitect talentat din Dublin s-a pasionat de ruina ei care, între ziduri posomorîte de piatră cenuşie, lăsa să curgă un cer la fel de vălurit şi de sălbatic ca marea apropiată. Arhitectul a cumpărat-o şi a hotărît să facă din acest spaţiu foarte înalt, cu ferestre ogivale şi epidermă severă, locuinţa familiei sale. Carcasa de piatră a fost restaurată cu impecabil profesionalism. Mai mult, amenajările interioare au fost concepute astfel încît să nu atenteze la integritatea construcţiei, să nu îi schimbe structura. În gîndul noului proprietar, ele puteau fi, într-o bună zi, uşor evacuate, iar clădirea putea fi redată - dacă s-ar fi ivit doritori - uzului ei religios. Din punctul de vedere al remodelării spaţiului, rezultatul a fost superb. Interiorul domestic avea o uluitoare verticală, pe care o marcau, fără a o diminua, pasarele şi scări de lemn cald. Era ca un spaţiu în zbor, bine conţinut între puternicile ziduri aspre. Amploarea liturgică a clădirii dădea spaţiului privat o tulburătoare majestate. Iar materialele şi culorile nobile, regia surprinzătoare a încăperilor şi a luminii dădeau interiorului o ritmică pe care, probabil, nu o avusese niciodată. Dar, pentru oricine are cît de puţină sensibilitate spirituală sau religioasă, reuşita aceasta era totodată o uzurpare, o monumentală gafă. Căci nu prea îţi vine să bei, abia despleticit din somn, cafeaua de dimineaţă privind peisajul prin fereastra altarului. Nu-ţi vine să te instalezi, cu toate actele vieţii tale, într-un loc care l-a avut pe Altul drept proprietar. Capela irlandeză, ca orice spaţiu sacru, nu este doar un spaţiu de utilitate religioasă. E un spaţiu care, prin simbolismul complex şi operant al consacrării, capătă o altă calitate decît spaţiul comun. Prezenţa divină care îl constituie şi îl locuieşte injectează acolo ceva din calitatea ei, din calitatea veşniciei. În consecinţă, un spaţiu sacru nu este reversibil. Decupat, prin procedee rituale, din geografia curentă, el instituie un salt de nivel; face prezentă, pe orizontala lumii noastre, verticala metafizică. De aceea, în slujba de consacrare a unei biserici, se afirmă că în acel loc "rugăciunile vor dăinui pînă la sfîrşitul veacurilor". Afirmaţia nu trădează lipsa de realism a actorilor religioşi, încrederea utopică în trăinicia clădirii şi a comunităţii utilizatoare. Ea declară, pur şi simplu, noua calitate a spaţiului, faptul că el aparţine simbolic unei alte durate decît celei temporale. Din acelaşi motiv, societăţile tradiţionale pun la lucru procedee speciale pentru a gestiona resturile unui obiect ori ale unei clădiri consacrate. Fie că ele sînt înglobate în alcătuirea unui spaţiu de acelaşi tip, fie sînt lăsate să se resoarbă în peisaj; dar în nici un caz nu sînt reintroduse în circuitul vieţii curente. Într-un pasaj din Originea operei de artă, Heidegger vorbea despre templu ca despre un spaţiu care, prin golul lui, atrage prezenţa nevăzută a zeului şi face astfel cu putinţă universul uman din jur, îl rînduieşte. Spaţiul templului şi universul nu sînt aşadar superpozabile. Distincţia lor e distincţia între două niveluri de realitate şi fără ea, lumea - realitate secundă, avînd nevoie de temei transcendent - nu poate fi. Tuturor acestor semnificaţii - familiare şi de la sine înţelese pentru o sensibilitate religioasă cîndva obişnuită - arhitectul irlandez, familia lui şi chiar comunitatea locală păreau să nu le dea importanţă. Exact în măsura în care înălţimea capelei fusese izbutit înglobată într-un spaţiu privat şi pusă spectaculos în valoare, calitatea verticalei ei fusese ignorată, aplatizată, demisă. Nu am nicidecum în minte o critică a sentimentului religios atrofiat din Vest căruia i s-ar opune păstrarea lui mult mai fidelă în Estul european. Las deoparte demolările lui Ceauşescu, cărora nu ne-am prea opus, ori transformările unor biserici în fabrici, ca în fosta Uniune Sovietică. Dar o mulţime de biserici ţărăneşti de lemn se surpă în indiferenţa localnicilor, cele 6, restaurate de Muzeul Ţăranului Rom