În primii ani după 1990 am avut convingerea tonică, exaltantă chiar, că intrăm într-o epocă imună faţă de ideologii. Aveam impresia că, după ce consumaseră şi fuseseră consumate de oroarea celor două totalitarisme, societăţile europene au prea multă experienţă pentru a respinge fără şovăială orice fel de utopii sociale, orice discurs care promite paradisuri terestre. Dacă în 1955 Raymond Aron socotea verosimil sfîrşitul ideologiilor, mi se părea că acum ceasul lor de pe urmă sosise într-adevăr. Credeam " eu însămi în mod utopic " că societăţile şi indivizii sînt de acuma vaccinaţi şi că vor lua ideologiile drept ceea ce sînt: truse cu cîteva etichete care ne permit/ispitesc să sortăm binar realul, să ne dăm cu părerea despre toate. Credeam că ideologiile nu se vor mai putea preface în credinţe, că nu li se va mai permite să atingă ardoarea funestă a unui crez de inginerie socială. Mă înşelam, desigur. Experienţa istoriei, fie ea şi recentă, nu e de ajuns ca să ţii ideologiile la locul lor. Le stă în natură, spunea Andrei Pleşu, să fie "invazive", le caracterizează "tendinţa spontană de a