Despre miracol în postmodernitate

Amînînd dimensiunea istorică cu care voiam să împresor tematica în debutul acestui serial, mă văd aruncat în miezul temei de o întîlnire cinematografică cu miraculosul.

Singurul lucru care jenează cu adevărat într-o discuție de salon despre religie este metafizica, ideea că ființa este primordial nematerială, nelimitată de universul receptat cu cele cinci simțuri, cu vocația expresă de a se elibera de acest univers în ultimă instanță prin moarte. Acest lucru jenează atît confortul intelectual al unei umanități supuse gravitației, cît și confortul social al unei religii recepte. Armistițiul între individul egocentric și universul de dincolo de el față de care s a închis este operant atîta timp cît nu se umblă la duhuri. Religia receptă este folositoare ordinii sociale, coeziunii și idealurilor naționale, identității și chiar turismului cultural și patrimonial. Duhul suflă unde vrea și sparge barierele comunitar-identitare, permite culegerea spicelor sîmbăta și integrează samarinenii în dialogul metafizic. Duhul face din miracol starea de normalitate, starea de bine metafizic.

Miracolul din Tekir (2015, regia Ruxandra Zenide, producția Alex Iordăchescu), un film onest în asumarea tuturor prezumțiilor ideologice ale postmodernismului, abordează tema miraculosului în singurul registru pe care-l acceptă societatea n.0: dezinhibiție, dezagregare, deziluzie, desființare.

Filmul pune în scenă acest fenomen social, excluzînd cu grijă orice context istorico-politic, cu ironica și neverosimila excepție a unei ma­șini decapotabile din anii ’50, care se citește ca un moft vintage. Ca­zinoul din Constanța, un monument Art Nouveau, desăvîrșește decontextualizarea în sensul inițial al alegerii stilistice, globalizarea prin artă. Astfel, filmul este o alegorie pură. Spațiul social s-a subțiat la maximum (puține personaje sau fi­guranți), iar referințele religioase par cu dinadinsul confuze. Biserica din sat ar fi ortodoxă, dar reveren­da preotului pare catolică, personajul prin­cipal e o tătăroaică, dar provine dintr-un sat de lipoveni, iar motto-ul trimite la o legendă musulmană a lacului Tekir. Identități fragile și multiple, spiritualitate fără conotare culturală, fără conținut dogmatic.

Miracolul constă în faptul că o fecioară, Mara, dintr-un loc nenumit, cu puterea paranormală de a identifica și utiliza pentru vindecări nămolul lui Tekir, primește în vis chemarea de la iubitul dispărut pe mare de a-l întîlni într-o scăldătoare de nămol și rămîne însărcinată. Nu numai că ne par baliverne dintr un punct de vedere materialist, dar și un amestec aproape insuportabil de referințe la „miturile fondatoare“ ale creștinismului și aluzii la credințele neolitice în fertilitatea htonică. Dar cînd Nicu Steinhardt ne spune că nu a văzut credință mai mare decît la acele tinere evreice care la prima lor sarcină speră și cred că l-ar putea purta în pîntece pe Mesia, oare ne smintește?

Poate această fecioară însărcinată, acuzată de vrăjitorie de către satul care suferă de golirea mării de pește și izgonită printr-un linșaj evitat la limită de către preot, să-și transforme experiența mistică în produs de lux „vintage“ pentru o societate ajunsă la limita materială a dorinței? După izgonirea din sat, Mara se angajează îngrijitoare într-un sanatoriu de lux pentru stimularea fertilității, și aici i se cere să-și reproducă „miracolul“ la adresa doamnei Lili, o pacientă „impură“ sexual, prin dublarea terapiei cu serviciile unui gigolo, și moral, prin mărturisirea în joacă de a fi asasinul soțului ei. Pacienta vrea beneficiul miracolului, dar este absolut incapabilă să se raporteze sincer la el. Ea „crede“ cît timp nu o costă nimic să creadă. Oare a crede e mai mult decît o afirmație verbală? Ce presupune mai mult? Înseamnă încredințare, suspendare totală a controlului inhibitor. Scena din film indică foarte bine această repulsie față de încredințarea către o ființă a priori imperceptibilă, repulsie ce crește în momentul în care apar indicii de percepție. Referința pare a fi la groaza lui Bezdomnîi în fața indiciilor că profesorul Woland ar putea fi…, numai că iazul de nămol nu este un duh malefic, ci un daimon incert și indecis, nu departe ca epifenomen de îngerul care tulbură apa la scăldătoarea Vitezda. Doamna Lili – omul recent – respinge violent indiciul lumii de dincolo, care i descoperă imensul handicap ontologic, lipsa ființei. Miracolul nu este o distracție. Urmează o retragere în derută în cochilia indiferenței spirituale. S-a terminat joaca.

Dar joaca pe care o practică omul recent, cea a satisfacerii dorințelor, se alimentează din materia aproapelui, are nevoie de perdanți. În jocul acesta, unii cîștigă ceea ce alții pierd. Miracolul este batjocorit în acest univers, suspectat, incediat, izgonit. Peisajul dezolant al nămolului care se scurge pe pămîntul arid, marea încețoșată, învolburată și neprietenoasă, universul fizic suferind parcă un declin iremediabil creează impresia sfîrșitului. Sîntem la sfîrșitul lumii? În film nu apare nici un copil, în afară de cel din pîntecele Marei.

Mara, abandonată de calul ei care se sperie de duhurile nămolului, dată afară din sanatoriu fiindcă e gravidă, furată de toți banii de către gazdă, se urcă într-o barcă și se lasă în voia mării. Act de încredințare naturii, sub forma apei dătătoare de viață, în slujba căreia se aflase ca vraci. Miracolul final este nașterea pruncului pe mare.

Dar adevăratul act de cre­din­ță, în adevărul Marei, este al preotului Andrei. Nu nu­mai că o salvează de la linșaj, ci pleacă chiar în căutarea ei, în căutarea adevărului ei. Oare se poate ca Mara să spună adevărul? Oare însemnă că preotul Andrei o iubește pe Mara dacă e dispus să creadă în adevărul miracolului ei? Așa ne provoacă un interlocutor al lui Andrei, preot vîrstnic. Căutarea Marei devine aventură cavalerească, preotul Andrei își părăsește rolul social, de paroh al satului, se dezbracă de reverenda pe care i-o transmite diaconului și se încredințează căutării Marei. Este un act irațional de credință, mijlocită de dragoste.