Drumuri și sate din Pirinei

Publicat în Dilema Veche nr. 367 din 24 februarie - 2 martie 2011
Drumuri și sate din Pirinei jpeg

Pe drum 

Mediterana îşi face simţită prezenţa, aşa că în sudul Catalunyei, chiar şi la sfîrşit de decembrie, totul pare de un verde primăvăratic şi, surprinzător, găseşti chiar şi trandafiri înfloriţi prin piaţetele dintre blocuri. Bineînţeles, palmierii sînt la ei acasă. Cum te apropii însă de Pirinei, peisajul se schimbă. Nimic nu mai pare familiar pentru că sînt alt tip de munţi. Nici vorbă de aspecte asemănătoare „grădinii carpatine“, totul e mai dur, mai stîncos, mai abrupt, mai sec, mai sobru. Poate o fi de vină anotimpul, vremea mohorîtă, peisajul văduvit de zăpadă, însă oricum senzaţia e stranie. Neavînd în faţă o hartă turistică detaliată, parcă pînă şi cărările lipsesc. Nici nu-ţi dai seama cum s-ar putea ajunge pe creste. Izolarea e un cuvînt la ordinea zilei. Şi drumurile, cele mai multe, fără ieşire. Ce şerpuiesc, asfaltate bineînţeles şi lipsite de gropi, pînă în văgăuni fără perspectivă, dar prin care unii şi-au făcute sate de piatră, cu pereţii caselor ridicaţi din piatră şi cu acoperiş migălos asamblat din plăci cenuşii de piatră.  

De la Sort mai la deal, zona pare să n-aibă alt rol decît acela de a-i aştepta pe turişti. Aşezări cochete, transformate în minuscule staţiuni montane, printre care s-au rătăcit parcă şi unele ferme, cu vitele, cu tractoarele, cu baloţii lor uriaşi şi cilindrici compactaţi de paie şi fîn. Nici urmă de mizeria din jurul „fermelor“ româneşti, cu scînduri şi fierătanii aruncate peste tot, cu noroaie pînă deasupra cizmelor de cauciuc, cu construcţii ridicate haotic, cu lături aruncate-n mijlocul bătăturii, cu izul de indiferenţă balcanică faţă de lucruri ce pot aştepta pînă revine „fermierul“ de la crîşmă. În micile sate spaniole din Pirinei, totul, sau, mă rog, aproape totul pare aranjat pentru a fi fotografiat. Fermele sau micile ateliere de tîmplărie par a fi mai mult de decor pentru vizitatori, îndemnaţi să ceară găzduire. Alei asfaltate duc pînă în curtea fiecărei case, chiar dacă unele sînt de-a dreptul părăsite. Terenurile de sport sînt terenuri de sport, şi nu pajişti abia cosite, cu iarbă ce pare gazon, cu linii trasate la standarde oficiale, cu porţi cu plase ce rămîn acolo tot timpul că nu le fură nimeni, cu împrejmuiri cochete şi minuscule tribune. Unele chiar şi cu becuri amplasate pe stîlpi, ce aduc a nocturnă. Iar garduri sînt puţine. Proprietăţile lor nu sînt atît de împrejmuite ca ale noastre, poate şi datorită faptului că nu le e frică de vecini. N-am văzut oi, dar asta nu-înseamnă că nu s-or ocupa şi cu păstoritul. Doar vite şi cai. Ce pasc pe locuri „îngrădite“ numai cu cîte-o sîrmă, întinsă ordonat, pe pari nu prea înalţi, mobili. În sfîrşit, barurile lor din sate nu aduc defel cu crîşmele noastre rustice, n-au deloc aspect de bodegi friguroase, luminate insalubru şi trist cu neoane ori cu becuri galbene şi chioare.  

Esterri d’Àneu 

Poate părea incredibil, dar atestarea documentară a micii aşezări, care la ora actuală abia depăşeşte 900 de locuitori, datează de la anul 839. Cînd ajungi în centrul „sătucului“, primul lucru care te impresionează, dacă totul de-a lungul drumului n-a făcut-o pînă acum, e ordinea. Şi apoi frumuseţea austeră a locului, situat undeva la capătul unei văi, într-o mică depresiune ce-şi strînge toate apele rîurilor şi pîrîurilor prăvălite-n cascade de pe versanţi. Habar n-am cum e cu organizarea administrativă la spanioli, sau, mă rog, la catalani (că poate o fi vreo diferenţă), dar aşezarea are şi primărie. Indicatoare ce-ţi răsar în faţă parcă la tot pasul te îndreaptă spre Ajuntament d’Esterri d’Àneu, undeva pe Carrer Major, numărul 6. Nu mi-am dat seama cîţi angajaţi o fi avînd instituţia, dar pe site-ul oficial sînt repertoriaţi un primar şi şase consilieri, provenind de la trei formaţiuni politice, toţi aleşi de un bazin electoral constituit din puţin peste 500 de persoane. Că tot veni vorba de site, nu numai că găseşti cam tot ce vrei despre localitate şi zonă, dar informaţiile mai sînt şi actualizate la timp. Stupefiant, dacă te raportezi, din nou, la situaţia din România. Considerat municipio, dar avînd cu totul alt sens şi raportare faţă de cel românesc, Esterri d’Àneu are totuşi o stemă cu cinci turnuri. Nu cunosc heraldica spaniolă, dar pe româneşte cele cinci turnuri simbolizează într-adevăr rangul de municipiu. Oricum, heraldica nu-i o ştiinţă naţională, aşa că simbolistica e obligatoriu să fie universală. Pe lîngă cele trei spice de aur dispuse în diagonală în partea inferioară, verde, a scutului romboidal, stema mai conţine şi Crucea Sfîntului Petru, dispusă pe fond argintiu – pare-se vechea emblemă a localităţii.  

Lucrurile sînt fascinante şi dacă ne raportăm la buget. Pe 2010, acesta s-a ridicat la 1,5 milioane de euro, iar eu am îndoieli serioase, pe care nu vreau să le certific, că vreo localitate din România, cu nici o mie de locuitori, ar putea să viseze în viitorul apropiat la aşa ceva. Nici n-au cum, dacă pe teritoriul lor nu se găseşte niscaiva întreprindere faraonică care să-i alimenteze fondurile. Că din turism nu se cîştigă prea mult la primăriile mici, dacă nu ai asigurată toată infrastructura, inclusiv informatică. Căci la Esterri d’Àneu o simplă căutare pe net îţi oferă harta zonei, cu traseele de toate tipurile pe care le poţi face, inclusiv cazare, masă, transport, alimentaţie publică, servicii sanitare etc. etc. etc. Cu numere de telefon şi adrese de e-mail. 

Uimitor este însă faptul că, în afara peisajului, nu prea au multe de oferit. Turiştilor – vreau să spun. Două festivaluri, dintre care unul „Major“, cîteva tradiţii şi sărbători, multe religioase, deci naţionale, ruinele vechii biserici Sant Vicenç, actuala biserică Sant Vicenç, impresionantă într-adevăr, excepţionalul pod romanic peste rîul d’Àneu, pod ce face legătura cu un minicartier al satului, un „Ecomuseu de les valls d’Àneu“, pe care l-am găsit închis (că erau sărbătorile de iarnă, iar între 23 decembrie şi 6 ianuarie aveau vacanţă, ca tot omul), centrul vechi, cu străduţe înguste, case cu etaj şi balcon, portaluri, arcade, ferestre zăbrelite, cu un aer de incredibilă melancolie, ce-ţi relevă flori după geamuri înguste, şi vreo două-trei alte lucruri mărunte, pe care, pînă la urmă le găseşti şi în România, numai că nepuse-n valoare. Şi alte aspecte, inclusiv un punct de informare turistică, deschis şi-n 31 decembrie pînă după-amiaza tîrziu... Şi, pe timp de iarnă, staţiunile de schi din împrejurimi. 

Sate şi piatră 

Dacă tot n-ai ce face, mai bine te-apuci de plimbare. Şi, din Esterri d’Àneu, primul sătuc în care ajungi e deja-amintitul Valencia d’Àneu, atestat „abia“ la 1281. Altitudine: 1086 de metri. Locuitori: 104. Totuşi, am impresia că fiecare locuitor deţine în proprietate cîte un bloc cu trei etaje. Cel puţin. Din care închiriază, cu ţîrîita, apartamente. O biserică mică, ziduri ca de cetate, toate clădirile la fel. Diferenţa dintre clădirile vechi şi cele noi e dată doar de ferestrele încastrate în acoperiş, pentru a mansarda şi eficientiza podurile. Acesta e Valencia d’Àneu. Cu maşina, e la vreo cinci minute distanţă. Pe jos, să tot fie mai bine de-o oră pe serpentine ameţitoare, ce te urcă cele cîteva zeci de metri deasupra văii, pînă pe pragul de piatră pe care s-a construit satul. Dacă nu eşti hotărît să te opreşti, n-apuci să vezi mare lucru. Cîteva curbe, vreo şapte, luate la 180 de grade şi te trezeşti la capătul celălalt al localităţii, unde iar eşti într-o dilemă: să continui spre o celebră staţiune montană, Vaqueira, şi de-acolo, prin Vielha, spre Franţa, sau s-o tai binişor la stînga, spre un alt sat minuscul, numit, scurt, Son. O iei spre Son, traversînd drumul naţional. Dacă din curiozitate vrei să afli unde eşti, atunci trebuie să şti că, administrativ, sătucul Valencia mai are în subordine trei: Son, Sorpe şi Isil.  

Toate satele din zonă sînt adunate. Nici vorbă de împrăştiere. De risipire. De răspîndire. Totul la un loc. Bine, nici spaţiu, pe unde s-o lălăi, nu-i. Terase abia ghicite, spaţii înguste folosite în extrem, păşuni dispuse în pante exagerate, drumuri construite doar în serpentine. Pe măsură ce urci, păduri din ce în ce mai puţine şi stînci din ce în ce mai expuse. Privind în jos, valea pare tot mai primitoare. Pe sus apare zăpada. Pe versanţii de vizavi răsar vederii alte „sate“ formate din aproximativ zece construcţii. Acelaşi stil, aceleaşi materiale, aceleaşi culori. Deasupra lor, doar creste înzăpezite. Şoseaua trebuie să taie stîncile ca să-şi facă loc. Doi cai masivi, de munte, dintre care unul cu talangă, încurcă circulaţia, în timp ce pasc ceea ce a mai rămas din iarba de anul trecut. Ajungi lîngă o biserică, avînd o turlă cu cinci niveluri (pe care, de altfel o zăreşti şi din vale), lîngă care flutură, singuratic, steagul Catalunyei, în dungi orizontale galbene şi roşii. Nici Spania, nici Uniunea Europeană, nici NATO. Doar Catalunya. E Son-ul, situat la o altitudine de 1393 m. De data asta, coroana heraldică nu mai are decît trei turnuri. Satul, în 2008, avea 44 de locuitori, şi două obiective de interes patrimonial. Plus un festival anual şi peste un mileniu de atestare documentară. Un alt aspect. Nu contează cît de mică e o localitate, chiar şi cu 44 de locuitori permanenţi, ea are străzile denumite. Şi nu oricum. Fiecare plăcuţă – fie că poartă denumiri precum Carrer Major, Plaça Major, Carrer del Mic ori Carrer del Camp – e ornamentată cu imagini reprezentînd flora şi fauna locului, însoţite de denumirea populară şi cea în latină: Marmota (Marmota marmota), Gat fer (Felis silvestris), Ós bru (Ursus arctos)… Trotuare înguste, ziduri înalte de piatră de peste doi metri, felinare cu aspect de secol XIX, urme de ferestre cu arcade, zidite cu piatră, geamuri sparte sau cercevele putrezite, clădiri cu pereţi curbi, străzi pustii, balcoane ruginite, fierăstruici şi guri de aerisire minuscule, „vălaie“ alimentate cu apă ce ţîşneşte direct din fundaţia caselor, construcţii restaurate lîngă clădiri părăsite, zone verzi şi grădini îngrijite, alei de marmură, meri cu mere neculese, pline de apa brumelor topite, şi atîtea altele… 

Următorul sat – Jou. La fel de mic, dar n-am găsit referinţe. Din marginea lui se vede lacul de acumulare din vale, Embalse de la Torrassa. Spectaculos. Mai departe, ajungi la Espot Esqui, o staţiune de schi mică, dar cu toate utilităţile şi serviciile aferente, mai puţin nocturnă.  

Pe versantul stîng al văii, alte sate, altă piatră, aceeaşi structură. Primul dintre ele – Isavarre. 25 de locuitori în 2005, atestat la 1064. Vreo două macarale ce lucrau de zor îţi formează o imagine despre modul cum se construieşte în Spania. Un indicator cu menţiunea Centre era îndreptat spre o fundătură, neasfaltată, dar îngrijită. În continuare, de-a lungul drumului, alt lac de acumulare, mai mic. Apoi alt sat. Borén. 25 de locuitori permanenţi. 908 – anul atestării. Biserică impresionantă de piatră şi tot restul. Clădiri cu anul contrucţiei pe faţadă: MDCCXVIII. Cu blazoane de aproape trei sute de ani, veghind deasupra intrărilor. Cu harta uliţelor plasată în centrul satului, locul de unde de obicei nu mai poţi merge cu maşina. Mai departe. Isil, populaţie: 85. Vechime – cam la fel cu celelalte. Biserică cu clopot mare şi ceas cu limbi şerpuitoare şi cifre latine. Pod de piatră arcuit aproape gotic peste un rîuleţ ce face legătura cu centrul satului. Uliţe atît de strîmte că poţi să atingi ambii pereţi cu vîrfurile degetelor. Balcoane suspendate deasupra uliţelor. Ruine şi modernitate pe cîţiva zeci de metri pătraţi. Încă un sat: Alos d’Isil. Dincolo de el, drumul asfaltat mai continuă cîţiva kilometri. Apoi, brusc, se sfîrşeşte. Mai departe, doar abrupturi şi cascade.  

Undeva, dincolo de creastă, trebuie să fie Franţa…

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.