Pînă acum cincisprezece ani, apelaţiunea noastră oficială, de partid şi de stat, era "tovarăşe" ori "tovarăşă", după caz. Mai pe scurt şi mai politic corect: "tov.", pentru toată lumea. Eram toţi, "tov."-i şi "tov."-e înregimentaţi pe aceeaşi galeră, care vîslea spre nicăieri. Eram prizonierii (cvasiresemnaţi) ai unui proiect scornit de nişte tipi care îşi ziceau, fără să ne întrebe, tovarăşi cu noi şi ne pretindeau omagiul, veneraţia, supunerea necondiţionată. Formam o vastă "societate secretă", de vreme ce "secretul" constituia una dintre obsesiile regimului: tovărăşia comunistă. Identitatea individului se definea exclusiv derivat, colectivist. El nu era cineva cu statut autonom, de capul lui şi pe picioarele sale. Era un "tovarăş" la ceva, cu cineva, cumva, mereu lătraţi, aceştia trei din urmă, de megafonul ideologic al partidului. Cu un tremur timid de contestare, ne mai adresam totuşi din cînd în cînd unii altora, în spaţiul aşa-zis public, cu "doamnă" şi "domnule". De pildă, la cozi: "Ce vrei, dom'le? De ce te bagi în faţă?!!!". O făceam chiar şi în situaţii mai puţin tensionate, mai anodine, folosind un apelativ cu care părinţii noştri fuseseră obişnuiţi, de care nu aveam de gînd să ne dezobişnuim. Politeţea cea mai curentă, respectul de la sine înţeles faţă de individ constituiau, în raport cu regimul comunist, nişte îndrăzneli, nişte "transgresiuni": îi minau uriaşele eforturi de a obţine utopia unei magme fericite de tovarăşi.Dar, mai mult decît noi, limba însăşi se opunea înregimentării. Nici chiar supremul tovarăş nu spunea: "dragi tovarăşi şi pretini, tovărăşiile voastre trebuie să luptaţi" etc. Spunea: "dumneavoastră trebuie" etc. Limba se încăpăţîna să păstreze memoria unei condiţii umane mai demne decît cea a "epocii de aur". Astăzi nu mai sîntem încadraţi totalitarist la rubrica "tovarăş", ne-am destins, chiar peste măsură cîteodată: sîntem familiari, direcţi, adesea fără limite şi nuanţe. Ne adresăm totuşi din nou unii altora, în mod oficial acceptat, cu "doamnă" şi "domnule". Limba română, limbile moderne în genere, ne amintesc, oricît de erodate ar fi cuvintele, oricît de neatenţi am fi la depozitul lor de sens, că omul are o condiţie seniorială. "Dumneavoastră" îl lasă să transpară pe "domnia voastră". Limbile noastre moderne ne reamintesc la tot pasul că avem posibilităţile, prestigiul, responsabilităţile unui dominus, că sîntem fiecare, măcar latent, aşa ceva. În cheie laică, asta vrea să spună că ne putem configura singuri destinul (individual şi comunitar), că sîntem în stare să ne identificăm crizele, să reflectăm asupra lor şi să căutăm soluţii, că avem datorii şi drepturi ale omului care sînt de onorat. (În 1943, Simone Weil imagina principiile noii societăţi ce trebuia să se recoaguleze după barbaria războiului. Şi-a intitulat textul: L'enracinement , cu subtitlul: "Preludiu la o declaraţie a datoriilor faţă de fiinţa umană", sprijinindu-se pe un lucru destul de evident pentru oricine, anume că "un drept nu e eficace în sine, ci doar prin obligaţia ce îi corespunde; împlinirea efectivă a unui drept decurge nu de la cel care îl posedă, ci de la ceilalţi oameni care se recunosc obligaţi într-o anume privinţă faţă de el". Mai scurt spus, nu eşti domn - sau doamnă - decît în măsura în care recunoşti realmente aceeaşi calitate, acelaşi "drept" semenilor tăi.) Politeţea este exerciţiul minimal, curent şi codificat al condiţiei noastre senioriale, al datoriilor şi drepturilor ei.Pentru un om atent la o tradiţie spirituală sau angajat în ea, condiţia "domniei" cu care e înzestrat are, desigur, conotaţii mai ample. El se percepe ca dominus nu numai pentru că respectă activ libertatea de conştiinţă şi de opinie a celuilalt, alături de toate celelalte drepturi ale omului. El se percepe ca dominus (şi îi percepe pe ceilalţi ca atare) pentru că îi referă pe toţi la acelaşi dominus incontestabil, absolut. Fiecare tradiţie are un mod de a spune că există o continuitate intimă între fiinţa umană şi acel dominus. Purtăm, în centrul fiinţei noastre, o imagine, un "mister", o "scînteie" din realitatea lui. Faptele omului au a ţine, în principiu, seama de asta. Sîntem, în lume, un reflex al lui: cu aceeaşi suveranitate, dar şi cu aceleaşi responsabilităţi de a sluji la "armonizarea" universului (a fiecărui univers, mai modest ori mai larg) şi la orientarea lui către Domnul tuturor lumilor. Intelectul uman poate ajunge, prin antrenament, virtute, asceză, rugă, atît de pur, încît să reflecte lumina acelui dominus şi, mai mult, să fie străluminat de ea. Atingînd o limpezime asemenea cu cea a safirului şi a azurului, el poate deveni "loc al lui Dumnezeu", spunea, în secolul al IV-lea, intelectualul Evagrie în Tratatul practic. Omul spiritual lucrează la "dominarea" patimilor sale, a pulsiunilor sale, a gîndurilor sale, doar pentru a obţine această limpezime.Cel mai adesea e folosit pentru a exprima continuitatea dintre noi şi supremul Dominus simbolismul vital al respiraţiei: sîntem şi mai ales sîntem oameni pentru că El ne-a insuflat ceva din respirul lui, din duhul lui, din a sa pneuma, din a sa ruah, din al său spirit. Hinduşii spun că nu sîntem decît spiţele marii roţi al cărei centru şi a cărei circumferinţă sînt constituite de Âtman, Suflul sau Spiritul universal, în care stăm, de la un capăt al nostru la celălalt, "înfipţi" (Brihadâranyaka-Upanishad).O cale spirituală vizează recuperarea întregii noastre dimensiuni senioriale, cu toate treptele ei, ordonate de îngeri şi de profeţi, concepuţi drept prezidînd etajele arhitecturii micro-cosmice, aşa cum prezidează, macro-cosmic, cerurile ce se boltesc, rînduri-rînduri peste pămîntul nostru, pînă la locul suveranităţii absolute. În programul lui maximal, omul este menit să parcurgă şi să sintetizeze toate aceste etaje pentru a ajunge să se asemene cu Dominus, să se unească cu el.Dar acel Dominus absolut e înfăţişat de tradiţii drept respectînd, pînă şi cu preţul patimii, al sacrificiului, al morţii lui, libertatea umană. El ne îndură crizele, dezorientarea, carenţele, ne susţine eforturile, elanurile, judecata, hotărîrea faptei bine conduse, fără a ne sili niciodată. El ne priveşte şi ne tratează ţinînd mereu seama de condiţia noastră de dominus, oricît de latentă ar rămîne ea în noi. Sîntem partenerii lui, speraţi de el, aşteptaţi de el, la această condiţie. Şi de aceea sîntem şi noi ţinuţi să ne tratăm semenii la fel. Cînd ne adresăm celuilalt cu "domnule" sau "doamnă", răzbate, în politeţea noastră cea mai obişnuită, ceva din demnitatea cu care sîntem învestiţi, ceva din responsabilitatea ei.