Engleza diplomatică ne sugerează to keep the momentum... Mai pe româneşte: se cuvine să profiţi de ocazie, să baţi fierul cît e cald. De vreme ce "fierăria" lui nenea Iancu e de ardentă actualitate, voi broda astăzi pe tema raportului dintre centru & periferie, pornind de la "momentul" său, intitulat O zi solemnă.Pentru rememorarea cadrului, se cade să spun că pomenitul text caragealian prilejuieşte încă o savuroasă satiră a nombrilismului provincial. Primarele din Mizil, Leonida Condeescu, e un conservator care-şi dedică întreaga energie politică spre a promova, cu orice chip, iubita - şi, vai, neglijata - sa urbe. Mizilul - unde podgoriile privesc ba spre crestele alpine, ba spre cîmpia Dunării - constituie, desigur, un vrednic stîlp al edificiului românesc. Numai că, în loc de recunoaşterea sa binemeritată, el nu se bucură nici de tribunal ori de liceu clasic, nici de facultate de medicină ori de regiment, nici de teatru naţional şi nici măcar de episcopie. Toate instituţiile centrale îi sînt ostile, iar capitalele de judeţ învecinate - precum Ploieştiul, Buzăul ori Călăraşii - nu voiesc să cedeze un metru din egoista lor superioritate administrativă, deşi dreptatea recomandă necontenit o asemenea jerftă.Observînd puzderia de duşmani ai Mizilului, Leonida Condeescu se cere în audienţă regală, spre a-i expune Majestăţii Sale pricinile impardonabilei persecuţiuni... Nimic şi iarăşi nimic, pînă în ziua cînd providenţa rînduieşte, pe căile sale (ferate), să ofere primarelui & frustraţilor lui concitadini o reparaţiune de prim ordin: aceea că nou-înfiinţatul expres Bucureşti-Berlin va să facă, pe ambele sensuri, exact un minut de oprire în gara nobilei aşezări subcarpatice. A nu se crede că acel fatidic minut s-ar fi obţinut pe gratis: "un an întreg de alergături, de stăruinţe, de protestări, de ameninţări! Un an de nelinişte, de neodihnă, de luptă eroică"... a fost necesar pentru ca originara nedreptate de a fi ignorat iarăşi Mizilul să fie cît de cît îndreptată...Un secol mai tîrziu, Mizilul lui I.L. Caragiale e taman Bucureştiul în raporturile sale cu Bruxelles... E Patriarhia prinsă în orgolios-independentele sale legături cu Sfîntul Scaun. E România însăşi ataşată, ombilical, de imperiul american. Dar e şi stilul nostru naţional: dezvoltarea prin diversiune retorică, planificarea ca sursă de amînare indefinită, mîntuirea prin delegaţie (se roagă destul clerul), dezbaterea socială aruncată în derizoriul falselor mize şi al argumentelor falacioase. Asemenea conului Leonida Condeescu, pretindem şi cerem, în loc să generăm şi să impunem. Iar cînd corola neîmplinirilor noastre - mereu cauzate de răutatea competitorilor - se completează cu rozeta vreunui mărunt succes, îl supraestimăm pînă la deplina lui dizolvare în ridicol. Visăm excesiv, aşa încît trezirile noastre sînt umile reveniri la realitatea, cu mult mai modestă, a ceea ce putem obţine în fapt.Dacă nu avem rezultate, de vină e... "ghinionul" care funcţionează fie ca instanţă impenetrabilă, fie ca implacabil efect al arbitrajului răuvoitor. Dacă nu va mai fi 2007, cauza rezidă în "noul context european" sau în constipaţia bugetară a Comisiei, iar nu în retardul nostru cronic, care ne-a "permis" să deschidem negocierile în prima ligă şi să le încheiem, pe brînci, din spatele diviziei codaşe. N-am construit (în trei luştri) nici urmă de autostradă, dar vina e tot a celorlalţi, care conspiră funest - rupîndu-ne şalele deciziei între Bechtel şi ofertanţii continentali... Această goală mistică a Centrului justifică perpetuitatea tragi-comică a mahalalei autohtone, cu tot cu ghiuloforii ei manelizaţi, necinstiţi pînă la Dumnezeu şi laşi cît cuprinde neantul iresponsabilităţii...Pe scurt, Mizilul lui nenea Iancu a triumfat pe legea lui. Legea umbrei care se agită, a inacţiunii care acuză nefericirea împrejurărilor şi a credinţei în abundenţa "meritelor prisositoare". Dar cîtă solemnitate poate îmbrăca, la o adică, infima oprire în staţie a expresului nostru...