Identitatea cuviosului Vasile cel Nou (secolul X) rămîne cea mai puternică provocare la adresa cititorului. Reducînd la minimum elementele de identificare istorică – de fapt, nu avem decît un nume și o proveniență dintr-o regiune geografică vagă – „ținutul Asiei“ –, hagiograful construiește un portret format din aluzii.

Dintru început, cînd își mărturisește ignoranța privind originea cuviosului, Grigorie precizează că acesta însuși a decis să-și ascundă identitatea și că nu știe de ce a făcut-o, numai Dumnezeu știe. Ce vrea să spună hagiograful aruncînd această incertitudine asupra identității duhovnicului său? După mulți ani trăiți alături de duhovnicul său nu a ajuns s‑o cunoască? Sau această identitate este mai bine să rămînă ascunsă cititorilor? Dacă identitatea istorică rămîne ascunsă, în schimb identitatea mistică este ceva mai elaborată.

În exordiul la partea a IV-a, în care urmează vederea Ierusalimului ceresc, cuviosul Vasile este numit, prin forma gramaticală a superlativului, care se traduce în limba română îndeobște prin prefixul prea-, cuvios (hosiôtaton), înainte-văzător (prooratikôtaton) și contemplativ (theôretikôtaton): „M-am ridicat să mă duc la preacuviosul părintele nostru Vasile mai înainte văzătorul sau mai bine zis contemplativul“ (IV, 3). La un moment dat, cuviosul Vasile folosește termenul contemplație (theôria) pentru a‑și indica sursa înainte-vederii (III, 24). Această recurență a stării vizionare are o paralelă aproximativă în viziunea repetată a luminii pe care o găsim la Simeon Evlaviosul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul.

Pentru a explica dimensiunea taumaturgică excepțională a cuviosului Vasile, în mod special vindecări și profeții, hagiograful Grigorie strecoară în text o rumoare urbană, acel „ce zic oamenii că este“, modul în care se deschide discuția despre identitatea lui Iisus în Evanghelii. Această rumoare identifică în cuviosul misterios pe Apostolul Ioan, cel care nu moare pînă la a doua Venire. Ioan este primul care poartă epitetul de teolog, este dintre evangheliști cel care citează cele mai extinse pasaje de învățătură pronunțate de Iisus, este martor al Schimbării la Față, al morții pe cruce și al mormîntului gol, se prezintă ca fiind cunoscut arhiereului din anul răstignirii, identificat ulterior ca autor al Apocalipsei. Tot lui Ioan i se atribuie rolul de martor al celei de a doua Veniri. Dacă Ioan nu a murit, atunci este de așteptat ca cineva din cînd în cînd să‑l întîlnească, mai ales în aceste zile din urmă, cum numește hagiograful de mai multe ori epoca în care trăiește. Cine poate fi mai potrivit pentru rolul de mystagog, pentru ceea ce ne apare în Viața cuviosului Vasile ca o pendulare între lumea materială și ceea ce textul numește lumea noetică?

„Pentru aceea, toţi îl socoteau și îl cinsteau ca pe unul dintre apostoli, iar -mulţi ziceau și propovăduiau că este însuși cel care era cel mai înalt în teologie, Ioan, ucenicul iubit, care a stat pe pieptul Mîntuitorului. Această părere s-a răspîndit și se propovăduia că acela este și nu altul și că a venit să stea în Împărăteasa cetăţilor. Și de aceea a făcut atîtea minuni și semne deosebite în chip străin sau, mai bine zis, în chip dumnezeiesc, cu multă îndrăznire. Dar nu vorbea cu toţi asemenea și nu se arăta tuturor cum era. Ci aceasta o făcea rareori și numai cu puţini dintre cei sinceri și virtuoși pe care îi iubea mai mult, și îi cinstea, și îi considera el puternici să poarte lucrul. Cele mai multe însă le spunea multora prin ghicitori și prin nebunii, fiind foarte înţelept și priceput în cuvinte și plin de tot discernămîntul, știind cu exactitate măsurile și vremea cuvîntului și a tăcerii. Unora li se părea că cel plin de dumnezeiască înţelepciune cu adevărat este lipsit de inteligenţă și ieșit din minţi, din pricina nebuniilor lui înţelepte, pe care le făcea intenţionat cu cei care încercau să-l slăvească și să-l mărească.“ (I, 39)

Asocierea lui Ioan cu figura unui nebun întru Hristos readuce în atenția noastră o temă veche a hagiografiei: sfîntul necunoscut sau sfîntul fără existență istorică sau socială, cel a cărui prezență este percepută numai de cîțiva aleși. Cuviosul Vasile împrumută ceva din invizibilitatea „adevăraților monahi“ ai lui Macarie din Pateric sau din grădinile miraculoase ale pustnicilor descrise de Anastasie Sinaitul, care dispar cînd te apropii de ele, dar invizibilitatea lui are o solidă componentă socială. El nu poate fi văzut fiindcă nu are consistență socială. El nu este nimic în Împărăteasa cetăților. Ce ascunziș mai bun decît irelevanța socială?

Ideea este reluată în partea a III-a, adică după primele două viziuni ale lui Grigorie, cea din timpul febrei sale și cea despre destinul post-mortem al slujnicei Teodora. Și de data aceasta, referința vine ca o explicație a caracterului taumaturgic ieșit din comun și sună ca o reluare a informațiilor de ordin general din partea I: „Căci adeseori cînd făcea minuni, unii uimiţi fiind, presupuneau că este și îl numeau pe el «ucenicul și iubitul Ioan care a șezut la pieptul lui Iisus». Îi trimitea acasă, poruncindu‑le să se ducă și prima lor grijă să fie a se griji de mîntuirea lor din tot sufletul și din toată inima.“ (III, 1)

Ce mai știm despre identitatea mistică a cuviosului? Că pendulează între cer și pămînt, că are acolo (greu de definit acest acolo) o casă sau o curte aristocratică sau o mînăstire/biserică. Dacă am traduce în ebraică am spune un hekhalloc, palat sau templu, spre exemplu, templul din Ierusalim (2 Regi 24:13), cortul mărturiei (1 Samuel 1:9; 3:3) sau templul lui Dumnezeu în ceruri (2 Samuel 22:7; Psalmi 29:9) – pe care l-a construit prin asceză, unde își primește și își adăpostește ucenicii.

Identificarea cu figuri ale Vechiului Testament este în mod evident o figură de stil, dar alegerea figurilor nu este strict retorică, pentru a scoate în evidență dimensiunea morală și spirituală a personajului, ci este în același timp o construcție simbolică. Cînd intră în Constantinopol prin poarta de aur și poposește la un om pe numele său Ioan din acea zonă a orașului, hagiograful vede în cuviosul Vasile „un alt Moise la preotul Madiam“ (I, 12). Nu numai filoxenia justifică comparația, ci și calitatea de mystagog a lui Moise, căci la Madiam a avut loc prima vedenie a lui Moise, cea a rugului aprins. Poposirea la Madiam este o pregătire pentru misiunea care îi era trasată lui Moise, la fel și așezarea cuviosului Vasile la intrarea în cetate este o etapă în pătrunderea în cetate. A doua etapă o reprezintă așezarea în casa lui Constantin Barbaros, apoi poposirea la frații Gongylioi, de unde ajunge vestea despre cuvios la palat și în cele din urmă este invitat să petreacă o vreme în palatul imperial. Dar Constantinopolul, cum am observat deja, rămîne un Egipt, din care se iese de data aceasta individual prin viață duhovnicească.

Următoarea serie de identificări este și mai expresivă: „Iar omul lui Dumnezeu, cinstitul Enoh, cel de-al doilea Ilie, noul Avraam“ (I, 57). De data aceasta, referințele apocaliptice sînt încă și mai clare. Pe lîngă nemuritorul Ioan, apar ca identificări simbolice nemuritorul Enoh și nemuritorul Ilie. Aceștia doi din urmă figurează deja atît în Vechiul Testament, cît și în Noul Testament ca martori și înainte-mergători ai Parusiei.

În această companie se îmbogățește și semnificația identificării cu Ioan. Misteriosul răspuns al lui Hristos către Petru din finalul Evangheliei după Ioan, „dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă voi veni, ce ai tu?“, referindu-se la ucenicul pe care îl iubea Hristos și care „la Cină s-a rezemat de pieptul Lui“, despre care „a ieşit cuvîntul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri“ (Ioan 21, 21-24), s-a transformat într-o temă de reflecție exegetică, dar fără a produce o tradiție unitară. Incertitudinea privitoarea la locul și felul morții Sf. Ioan Evanghelistul, fie omorît de iudei la Ierusalim (Papias din Hierapolis), fie fiert în ulei la Efes, fie murind de moarte pașnică (Patmos sau lîngă Efes), s-a transformat în apocriful Faptele lui Ioan în ideea de metastasis, în care, ca în cazul Maicii Domnului, trupul nu s-a mai găsit în mormînt. Sf. Andrei al Cezareei leagă în Comentariul său la Apocalipsă această credință difuză de un pasaj din Apocalipsă, 10, 11: „mi-a zis: Tu trebuie să prooroceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi“, pe care îl tîlcuiește ca fiind o referință la o a doua misiune a lui Ioan în vremea Antihristului. Nemurire sau reîntoarcere, ideea unei prezențe misterioase a acestui Apostol în lume și-a găsit cea mai subtilă interpretare în Viața cuviosului Vasile cel Nou: una dintre cele mai înalte trepte ale vieții mistice este o identificare cu „ucenicul pe care îl iubea Iisus“.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons