Mulți au aderat sincer la utopia comunismului, mai ales dacă s-au trezit în ascensorul social al contraselecției operate pe temeiul „dictaturii proletariatului“: din tractorist, deveneai activist, cutare vagabond analfabet dintr-un sat de cîmpie se trezea torționar-șef la vreun penitenciar înțesat cu foști miniștri sau universitari ai regimului „de tristă amintire“, Ion Iliescu, un băiat sărac, fiu de comunist în ilegalitate, absolvea Politehnica din Moscova și prelua, cu o față radioasă, soarta colectivă a tineretului militant, în fine, nu ducem lipsă de posibile exemplificări. Dar cei mai mulți, poate înșelați la început, au sfîrșit destul de repede prin a pricepe că noul regim politic se baza pe violență, represiune, propagandă și ritualuri politice fără conținut. Numai că era prea tîrziu: puterea instalată manu militari, prin ucaz moscovit, părea nu doar consolidată, prin mecanismele sale de control total, ci și eternă, adică imposibil de atacat cu mijloace individuale. La un deceniu de la producerea cataclismului postbelic, populația era deja dresată și supraviețuia prin recursul cotidian la o „salvatoare“ duplicitate: să facem, să dregem, dar mai ales să susținem linia partidului unic, prin declarații de amor, entuziasm și veșnică fidelitate. După cum glăsuia o lozincă pomenită de Ilf și Petrov: Să ne respectăm șefii! Distanța tot mai mare dintre realitate și reprezentările sale ideologic-dogmatice s-a lărgit pînă la împămîntenirea unei stări de duplicitate generalizată. Unul dintre rezultatele cele mai durabile ale ingineriei sociale la care am fost supuși a fost așadar capacitatea de a ne ticăloși laolaltă, sub cele mai morale, mai înălțătoare și mai generoase „idealuri“. Din comunism nu a ieșit doar o societate bolnavă, subnutrită, izolată internațional și imbecilizată prin obediența cea mai degradantă, ci și una de ființe obișnuite să invoce la tot pasul cele mai înalte principii. „Principiu“ trimite gîndul la început. Iar totalitarismul bolșevic se afla într-o veșnică stare embrionară: îți cerea mereu să înghiți lipsuri, să trăiești în frică, să nu spui ce gîndești de fapt și să te infantilizezi prin iresponsabilitate, în numele unor realizări formidabile și al unor evoluții fabuloase, sistematic amplasate într-un viitor iminent, dar niciodată întrupat.

Ei bine, putem explica frustrarea și disonanța în care trăim tocmai prin inerția acestei duplicități aparent virtuoase, care ne împinge să invocăm reguli solemne, doar pentru a le cere altora să le respecte, în vreme ce noi înșine ne socotim exceptați de la rigorile lor. Ideea că legile sînt „pentru proști“ – și că sînt atît de stufoase, absurde și instabile încît numai un fraier le poate respecta ad litteram – se combină frecvent cu mentalitatea micii înțelegeri, adică a unui tranzacționism punctual: norma e acea abstracție pe care tocmai situația mea o desfide… Oricine caută să privească detașat modul în care interacționăm (în viața reală sau în rețelele de socializare) se va lovi de acest tipar mental cu două viteze, două fețe, două direcții opuse. Și în tranziția post-comunistă, cele mai de seamă abjecții s-au consumat sub paravanul celor mai nobile intenții, pe fondul unei minciuni care funcționează simultan ca sursă și scop masochist al nefericirii noastre „comunitare“. Starea de simulacru existențial a devenit a doua noastră natură și e perfid stimulată de recenta obsesie a „semnalării virtuții“ (care vine „la pachet“ cu autovictimizarea). Cum de ne simțim atît de rău împreună, de vreme ce ne proclamăm la tot pasul bunele intenții și faptele presupus lăudabile? E pentru că am crezut că vom avea democrație funcțională, libertate și regăsire națională fără să obținem mai întîi dreptatea și adevărul despre evenimentele fondatoare, năclăite de sînge: crimele din decembrie ’89 și cele ale succesivelor mineriade. Glasul celor asasinați, răniți și mutilați continuă să ne certe, așa cum coșmarul complezent al falsității noastre continuă să ne bîntuie… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.