Secularizarea împreună cu epidemia de gripă chineză (trei cazuri în România deocamdată) care a trezit-o din amorțeală au atras în capcana schizofreniei mediatice cuminecarea creștinilor. Persoane a căror afiliere religioasă nu este identificabilă au cerut adaptarea cultului euharistic la măsurile de precauție antiepidemică. Prin comunicate oficiale, unele administrații eparhiale, atît ortodoxe, cît și catolice, au răspuns acestor cereri, cea bucureșteană consimțind iconomic adaptări rituale la aceste condiții și o evlavie profilactică pentru cei suspecți de gripă, adică prin expedientul radiofonic/televizat al liturghiei, altele însă au ridicat semne de întrebare asupra legitimității acestor pogorăminte.

Cu toate acestea, secularizarea nu este un dușman exterior, ci virusul intim al vieții religioase. Așa cum, pentru Mircea Eliade, desacralizarea universului material produsă în societățile occidentale era înscrisă în genomul cultural al acestora, secularizarea se naște din mijlocul societății creștine. Atîta timp cît Biserica și societatea premodernă se suprapuneau aproape perfect, tot ceea ce ținea de sfera Bisericii (ritual, norme de comportament, viață spirituală) era integrat vieții cotidiene a omului și corpului social. Abia definirea a două corpuri întîi distincte, apoi divergente, societatea politică și societatea Bisericii, a permis despărțirea statului de Biserică, fenomen identificat și ca secularizare. Numai că acest proces ideologic a introdus o schizoidie socială, același individ fiind și membru al corpului politic, și membru al corpului eclezial. Încercarea de a combate secularizarea, care trimitea Biserica în afara sferei publice, s-a transformat în tentația membrilor nominali ai Bisericii de a armoniza exigențele celor două corpuri, sacrificînd, prin atenuare, exigențele corpului mai puțin constrîngător (cel bisericesc) în fața celor ale corpului mai constrîngător (cel politic). Această secularizare, numită în Occident și aggiornamento, dar observabilă și în Răsăritul ortodox, a însemnat adaptarea normelor Bisericii la normele corpului politic, cu scopul de a fi reintegrată în corpul politic și a stinge criza inițială a despărțirii celor două corpuri. Corpul politic dezvoltase un set de norme și valori pe care le-a prezentat ca fiind universale, în timp ce normele Bisericii au devenit particulare celor care se socotesc membri ai Bisericii.

Evoluția secularizării a dus pe de o parte la cvasi-desființarea (sau muzeificarea) unor instituții în mod tradițional numite Biserici naționale (cu precădere protestante), pe de altă parte la formarea unor minorități cu sistem propriu de norme care-și negociază dur libertatea individuală și comunitară cu corpul apărător al normei universale. Este astăzi mai vizibilă această negociere în cazul comunităților musulmane din Occident. Tema a devenit piatra de încercare a societăților occidentale: cum se armonizează normele antagonice ale corpurile majoritar-universale și minoritar-comunitare? Ce drepturi au majoritățile universaliste de apărat încît să suprime libertăți de acțiune și organizare ale minorităților cu opțiuni moral-filosofice diferite?

În acest punct de maximă divergență normativă, între cele două corpuri a izbucnit bătălia pentru împărtășanie, iar însăși apariția ei este semnul unei confuzii și al unei iluzii. Confuzia constă în amalgamarea normelor majoritar-universaliste (bazate pe ideologia materialist-progresistă) cu cele minoritar-comunitare. Cele două sisteme normative nu pot intra într-un schimb rațional de idei, fiindcă nu există un set de premise comune care să permită o discuție în același plan conceptual. Dezbaterea despre vălul islamic în Franța a pus în lumină acest blocaj, întrucît non-musulmanii nu se pot pronunța dacă vălul este în mod legitim folosit din punct de vedere al tradiției musulmane, ci numai dacă purtarea lui în mod public lezează vreun interes al majorității. În general, cînd se petrece confuzia planurilor, păgubită iese minoritatea.

Iluzia ține de reprezentarea că ar exista o majoritate creștină în România. Mai religioasă, comparativ cu alte societăți europene, societatea românească este în plină schimbare de model social. Creștinismul tradițional, legat de locuirea rurală sau în cartiere semirurale la oraș, dispare odată cu aceste forme de locuire, în locul lui apărînd o nouă formă de angajament personal în credință, care este minoritar, dar presupune un nivel de conștientizare mult mai mare a actului de credință. În același timp trebuie amintit că, în materie religioasă, norma nu se stabilește prin dezbatere, ci este dată de o practică cu atestare veche, cu minimă acceptabilitate a variațiunilor.

Prinsă în forfecarea între confuzie și iluzie, comunicarea publică a episcopatului creștin este condamnată la eșec. Dacă vine în întîmpinarea normelor majoritar-universaliste se lovește de refuzul nucleului dur al propriului corp, dacă se exprimă public în setul de valori al propriului corp, mesajul său intră în coliziune directă cu valorile majoritar-universaliste, pe care mass-media le reprezintă. Bătălia pentru împărtășanie, cea mai recentă confruntare publică a episcopatului creștin, dezvăluie că nu mai exista un plan de discuție comun celor două corpuri. Secularizarea este un proces care s-a introdus insidios din momentul în care creștinismul a formulat iluzia că poate reprezenta setul de norme ale corpului politic.

În primele secole ale Bisericii, împărtășania (înțeleasă atît ca materie, cît și ca ritual) reprezenta actul discret și intim al unei minorități strict segregate de corpul social. Astfel, celebrantul (episcop, adică supraveghetor-îndrumător al unei comunități, sau preotul-presbiter, adică o persoană respectată datorită vîrstei) chema grupul de credincioși la actul suprem de rememorare a Dumnezeului-Om prin repetarea gestului Său de rupere a pîinii și împărtășire a potirului de vin. Prin acest ritual, grupul de credincioși intra în comuniune, devenind fiecare dintre ei parte a întregului frînt ritualic, reconstituind un trup mistic format chiar din ei. Credincioșii își deveneau astfel mai apropiați decît o familie, mai intimi decît un cuplu, întrucît identificîndu‑se cu Cel din care se împărtășeau se identificau unul cu altul. Această privire asupra Împărtășaniei, deși conservată în tratate teologice, a fost tot mai puțin asumată de masele convertite ale Imperiului Roman sau ale statelor medievale. De aceea a apărut măsura protejării împărtășaniei prin reglementări restrictive (îndepărtările sau canonisirile) pînă cînd aceste măsuri excepționale au dus la o nouă reglementare canonică ce a despărțit împărtășania de liturghie. Prin amploare și performanță estetică, liturghia imperială (slujită în bazilici de către un episcop, de aceea numită de tip catedral) a devenit în sine marcă a creștinismului. În dezvoltarea ei de-a lungul secolelor s‑a distins întîi între liturghia cuvîntului (lectura din Evanghelii, Epistole și tîlcuirea lor), care se adresează și celor care nu se împărtășesc, fie nebotezați, fie îndepărtați pedagogic de împărtășanie, și liturghia euharistică, la care în secolele IV-VI nu aveau voie să asiste decît cei care se împărtășeau. Ulterior s-a creat o distincție între împărtășirea clerului, la fiecare liturghie celebrată, și împărtășirea laicilor, cu o frecvență variabilă, care a ajuns în ultima fază la patru ocazii pe an (în posturi). De asemenea, împărtășania a fost legată de exercițiul penitențial al spovedaniei și deci de ritmul canonisirilor. Aceste aggiornări, circumstanțial oportune, numite de G. Florovsky pseudomorfoze, au fost posibile din cauza mecanismului de secularizare, inițial de adaptare la norme și valori ale corpului social din dorința unificării.

Abia criza acestui creștinism socializat permite conștientizarea contradicțiilor interne apărute pe parcurs: separarea liturghiei de împărtășanie, juridizarea împărtășaniei ca trofeu al celor evlavioși, accentul pe participarea copiilor în detrimentul adulților, crearea mai multor categorii de împărtășiți (cler/mireni, înainte/după/în afara liturghiei). Fără să protesteze clerul, laicii au învestit împărtășania cu un rol apotropaic. „Slăbirea în credință“ sau chiar devierea sensului mistic primordial e un fenomen pe care această pseudomorfoză l-a indus. Faptul că lingurița liturgică apare tîrziu în ritul bizantin (secolul al XII-lea), în timp ce înainte se practica împărtășania credincioșilor în mînă, este un indicator al acestei secularizări și pierderi de substanță teologică. În actuala polemică, lingurița, un accesoriu liturgic tîrziu și neesențial, devine simbol al unei bătălii de ariergardă cu avansul agresiv al secularismului. Dar și acest tip de omologare a unei tradiții formate tîrziu cu Tradiția s-a mai repetat. Singurul mod de ieși din capcana fastidioaselor reconstituiri istorice este asumarea teologică a fiecărui gest ritual. Cu atît mai mult o dezbatere în planul de valori al corpului politic asupra unei norme rituale interne unei comunități de credință este condamnată la irelevanță și ricoșează înapoi ca batjocură. Dar bătăliile care se cîștigă sînt cele care se dau, iar acum e rîndul linguriței. Fiecărui credincios îi revine libertatea și răspunderea de a se raporta la împărtășanie, sub îndrumarea duhovnicului său, după propria conștiință. În acest ceas al istoriei, tîrziu sau nu, creștinii se văd somați să renunțe la iluzia relevanței sociale a credinței lor. În schimb, cîștigă șansa să afirme că valorile și credința lor nu se negociază, ci se mărturisesc din dragoste față de Cel răstignit pe cruce.

Foto: wikimedia commons