O anumită linie de gîndire teologică tinde să sublinieze unicitatea jertfei lui Iisus Hristos pe crucea de pe Golgota. Regăsim sub diferite forme – în texte liturgice, în meditații spirituale, în manualele din școlile teologice, pînă la filmografia secolului XX prin celebrul The Passion of Christ al lui Mel Gibson – o enumerare detaliată a seriei de chinuri, suferințe și batjocuri la care a fost supus Iisus pînă cînd și-a dat ultima suflare. Această contabilitate a suferinței tinde să singularizeze într-un fel cantitativ jertfa lui Hristos pe cruce. O minimă cultură istorică poate etala rapid o serie de cruzimi maniacale perpetuate de umanitate oarecum similar celei a lui Hristos. De la uciderea pruncilor prin tăiere în bucăți cu sabia la Bethleem, raportată chiar în Evanghelii, unde cruzimea este atît față de prunc, cît și față de mamă, la tortura în sistemele judiciare antice, medievale și moderne, folosită și în țări europene încă cu o generație în urmă, și pînă la Holocaustul sau Gulagul desfășurate tot în spațiul cultural al Europei, găsim imediat acea bestialitate ieșită din minți care nu-și mai poate inhiba sau nici măcar potoli setea de violență.

Într-un bilanț atît de sumbru al umanității în materie de violență, cu sublinierea că de data aceasta chiar putem vorbi de un progres în rafinarea și intensificarea formelor de violență, este greu să susții unicitatea execuției lui Iisus din Nazaret. De altfel, dacă am rămîne la acest aspect dolorist al crucii, moartea lui Hristos ar trece neobservată ca atîtea alte execuții în Imperiul Roman. Deznodămîntul Învierii nu schimbă în sine semnificația suferinței. De ce ar trebui să fim mulțumiți cu o înviere cu statut de reparație? Este exact ceea ce i s-a reproșat creștinismului din era revoluțiilor sociale încoace, că justifică o suferință cvasi-permanentă în existența terestră numai cu promisiunea unei despăgubiri postume.

Trebuie să fie cu totul altceva în moartea lui Iisus Hristos. În primul rînd, anticiparea nu numai a ideii abstracte de moarte, ci a parcursului pe care Îl va străbate pînă la ea. Moartea se acompaniază cu frica și nu de puține ori anticiparea morții o grăbește, fie pe cale naturală sau prin autoprovocare. Eutanasia bolnavilor declarați incurabili este un caz de anticipare care devine cauza morții. De curînd presa a relatat cazul unei femei condamnate la moarte în Iran, unde supliciul a constat în a o forța să asiste la alte execuții pînă cînd inima ei a cedat de frică. Această moarte prematură cauzată de așteptarea morții este prezentată în cazul Sfintei Alexandrina, care asistase la supliciul Sfîntului Gheorghe, ca o milostivire divină. Ea învinsese frica de moarte convertindu-se la vederea supliciului lui Gheorghe, deci acceptînd același supliciu drept consecință a convertirii ei.

În cazul lui Iisus, scenariul este prezentat ca fiind cunoscut în întregime și asumat în sine ca fiind expiator. Evangheliile sugerează că au existat, ca în cazul lui Socrate, opțiuni de a evita condamnarea și execuția. Într-o interpretare istoricizantă, Iuda și alte figuri de farisei și cărturari care apar în Evanghelii încearcă o alianță obiectivă între Iisus și arhierei. Condiția era tocmai să renunțe la statutul de jertfă și să preia rolul de conducător militar. Tema „să moară un om pentru popor” era vehiculată de ambele părți, dar cu sensuri opuse. Pentru arhierei, un mesia pacifist și inutil politic era de dat pe mîna romanilor ca să cumpere bunăvoința acestora. Pentru Hristos, miza este tocmai de a da în vileag absurdul acestui mecanism, de a-i face în cele din urmă pînă și pe călăi să se îndoiască de buna întemeiere a deciziei și a execuției. Și, gest după gest, judecarea și execuția se desfășoară conform unui ritual expiator. Prin fiecare tăcere și prin puținele cuvinte pe care le spune, Hristos dezvăluie inocența victimei, neîntemeierea acuzațiilor, dar și caracterul ei inexorabil. Numai prin această jertfă, acceptată și asumată, poate fi abolit mecanismul social care produce victime inocente pentru liniștea întregului corp social. Numai prin dezvăluirea absurdului care face ca o ființă inocentă să fie ținută responsabilă de un rău pe care nu avea cum să-l facă poate începe reconstrucția spirituală a umanității. Tocmai fiindcă Iisus nu este singura victimă inocentă a istoriei, era nevoie ca mecanismul victimar să fie dat în vileag și condamnat. Iar această dezvăluire nu se putea face decît printr-o victimă perfect conștientă de scenariul în care joacă, printr-o desfășurare care să zdruncine încrederea în sine a călăilor. Hristos le răspunde atît arhiereilor, cît și lui Pilat: sînt de acord să mă las omorît de voi în chinuri, dacă veți înțelege (voi și restul omenirii de după voi) cît de absurd este ceea ce faceți. Adică atît nedrept în raport cu victima, cît și inutil în plan social. În cele din urmă, această recunoaștere a erorii este exprimată de Pilat din Pont, care spălîndu-se pe mîini își recunoaște vina. Iuda își curmă tragic sentimentul sufocant al vinovăției, dar pînă și arhiereii dau dovadă de ezitare, atunci cînd se dezic de Iuda, iar suma restituită de acesta nu este pusă în vistieria templului ca fiind preț de sînge, sau atunci cînd cer pază la mormînt de frica Învierii. Măreția jertfei constă tocmai în faptul că ea este oferită tocmai pentru cei care se fac răspunzători de eroarea judiciară.

Un singur detaliu necesită discuție din această perspectivă, rugăciunea din grădina Ghetsimani. A cerut cu adevărat Hristos Tatălui Său ceresc să-l elibereze de această imolare? În Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca), Iisus se roagă înaintea arestării să nu-i fie dat a trăi chinul și moartea pe care le anticipa. Marcu redă cel mai detaliat scena: „Şi le-a zis lor: «Întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneţi aici şi privegheaţi. Şi mergînd puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pămînt şi Se ruga, ca, de este cu putinţă, să treacă de la El ceasul (acesta). Şi zicea: Avva Părinte, toate sînt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu»” (Mc 14, 34-35). Exegeza tradițională vede aici o confruntare între voința omenească și cea divină. Evanghelistul Ioan (18, 11) relatează însă scena ca un răspuns către Petru care se ridică în apărarea lui Iisus: „Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?”.

În esență, ideea este aceeași: jertfa expiatorie face parte din misiunea Logosului. Rămîne totuși întrebarea de ce subliniază sinopticele slăbiciunea umană. Dacă punem scena însă în contextul unui ritual de jertfă, atunci dedublarea lui Iisus capătă o valență în plus. Nu e numai uman versus divin, ci este și marele preot jertfitor față de jertfă. După cum se tîlcuiește în Epistola către Evrei, după rînduiala lui Melchisedec, Iisus este și marele preot, și jertfa. Rugăciunea din grădina Ghetsimani este rugăciunea de pregătire a marelui preot, dar și de pregătire a jertfei, în termeni liturgici creștini este proscomidia. Rațional trebuie să fie respinsă jertfa aceasta, întrucît este absurdă și inacceptabilă, pentru ca ea să fie acceptată în plan divin de dragul umanității. Ceea ce este respins în cazul lui Avraam și Isaac, fiindcă deși intim legați prin legătura de dragoste și sînge, ei sînt diferiți, unul e jertfitorul și altul jertfa, este acceptat în cazul lui Iisus, fiindcă este El Însuși jertfitorul, prin controlul pe care Îl are asupra întregului scenariu, și El Însuși jertfa. Iisus Hristos realizează în grădina Ghetsimani transferul de voință de la jertfitor la jertfă, iar jertfirea devine ea însăși Înviere, căci „mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13).

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: Iisus pe cruce la Școala de la Bunești