Am promis cititorilor Dilemei vechi în articolul precedent să nu părăsesc universul miraculosului, dar înainte de a reveni la subiecte de actualitate, cred că este necesară o incursiune în relația dintre miraculos și societate, și mă refer la procedeul de identificare a acelor persoane care expun miracolul societății și apoi atribuirea unui rol social acestor persoane. Procedeul presupune o manifestare divină, apoi o identificare corectă a epifaniei taumaturgice și în cele din urmă stabilirea unei legături privilegiate cu o comunitate geografică, socială sau profesională, pentru care respectivele persoane devin intercesori.

Miracolul este o relație intimă cu Dumnezeu, inefabilă, irepetabilă ca atare, greu de povestit sau de descris și în cele din urmă nedemonstrabilă. Cu toate acestea, el produce dorința de a-l comunica, nevoia de a-l împărtăși, imboldul de a-l multiplica narativ. C.S. Lewis surprinde această caracteristică a miracolului chiar în primele pagini ale romanului său apologetic Șifonierul, leul și vrăjitoarea (vol. 2 al Cronicilor din Narnia), cînd Lucy, reîntoarsă din prima vizită în tărîmul Narnia, unde credea că petrecuse multă vreme, încearcă să-și introducă imediat frații în universul miracolului, ca atunci cînd, trezit dintr-un vis frumos, închizi ochii imediat sperînd că visul va continua. Șifonierul miraculos, fără fund, spre surprinderea lui Lucy prima dată, are un fund lesne tangibil a doua oară, cînd îi aduce pe frați, spre nedumerirea lui Lucy de data aceasta. Ca și visul, miracolul experimentat nu are durată și nu are continuitate în condiții schimbate. Cu alte cuvinte, dacă nu poate fi comunicat, miracolul nu are dimensiune socială. Și totuși, calendarul creștin este plin de beneficiari sau martori ai miraculosului.

În Evanghelii, Hristos recomandă două atitudini diametral opuse față de miracol, tăinuirea lui (Marcu 8, 1; Matei 9, 30: „Luați seama să nu știe nimeni“) și mărturisirea lui („Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămînă cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicînd: Întoarce-te în casa ta şi spune cît bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea cîte îi făcuse Iisus“, Luca 8, 38-39). Fără a intra în detaliile circumstanțiale ale pasajelor respective, se poate stabili că tăinuirea se referă la o semnificație personală a miracolului, în care situație dezvăluirea lui ar denatura obiectivul lui, anume dialogul intim cu divinitatea, iar mărturisirea se referă la proslăvirea lui Dumnezeu, adică funcția socială a miracolului. Astfel, toate miracolele evanghelice făcute sîmbăta, în comunități marginale sau alogene, au un puternic caracter public. Acestea sînt o lecție despre funcția socială a religiei. Beneficiarul este un „bun“ candidat pentru rolul de țap ispășitor, iar reacția gestionarilor sacrului (farisei, cărturari, guvernatori ai cetății) este de prezervare a „ordinii“ sociale. Miracolul dislocă conformismele religioase și, prin urmare, ierarhiile sociale. Este cazul orbului din naștere și al posedatului din Gadara. În schimb, realizarea ritualului de purificare pentru leproșii curățați semnifică o validare care dedramatizează opoziția natural/supranatural. Supranaturalul se naturalizează prin ritual.

De asemenea, miracolul mai cunoaște două tipuri în funcție de inițiativă. Cînd inițiativa îi aparține divinității, scopul este social și moral (bolnavul de idropică, Luca, 14, 1-6, orbul din naștere, Ioan 9, 1-38, demonizatul din Gadara), iar cînd inițiativa îi aparține omului, scopul este apocaliptic și personal. Caracterul apocaliptic al miracolului individual înseamnă dezvăluirea realității spirituale (sau energetice – în sensul palamit, dar și al fizicii cuantice) din spatele celei fizice. Individul trebuie să fie pregătit pentru revelație prin credință („Mergi în pace, credința ta te-a mîntuit“). Revenind la metafora lui C.S. Lewis: fundul șifonierului este tot timpul deschis pentru cei pregătiți prin inocență sau prin credință, dar dacă cel care se raportează nu este pregătit, atunci fundul șifonierului îi apare închis, așa cum este sufletul și mintea lui.

Ce se întîmplă în această situație cu mărturia lui Lucy despre tărîmul Narnia? Ea rămîne inoperantă pînă nu se produce o metanoia în frații mai mari prin intermediul dialogului cu bătrînul profesor. Miracolul și beneficiarul său trebuie să fie acceptabili social pentru ca narațiunea să funcționeze, să redeschidă fundul șifonierului. Traiectoria acceptării miracolului însă poate fi sinuoasă, ca în cazul orbului din naștere, și să se soldeze cu o respingere a beneficiarului ca fiind un martor fără credibilitate socială. Acceptarea mărturiei fostului orb din naștere presupune o răsturnare socială: identificare lui Iisus ca profet sau Mesia și, prin urmare, șubrezirea unui statut de dominație socială bazat pe gestionarea și validarea miraculosului în condițiile unui conflict de interpretare a normei, în care un marginal („Poate ieși ceva bun din Nazaret?“ – Ioan 1, 46) contestă interpretarea oficială a sabatului. Problema nu este de percepție a miraculosului, ci de acceptare socială a acestuia astfel încît să nu perturbe structura ierarhică a societății respective.

Miracolul este astfel extensia în universul spațio-temporal a deschiderii către universul divinității (noetic sau energetic). Apostolul Petru ar fi putut dintotdeauna să meargă pe apă, dar a avut nevoie de antrenamentul conviețuirii cu Iisus pentru a concepe mersul pe apă, pe care însă nu-l poate pune integral în aplicare cît timp pendulează între cele două universuri. În clipa în care nu va mai șovăi, cele două universuri vor deveni coextensive. „Şi au zis apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa“ (Luca 17, 5.). Acesta e singurul miracol ca acțiune directă a lui Dumnezeu asupra omului, preluarea acestuia prin har în urma actului de predare a voinței. Acest tip de miracol însă e tainic și strict personal. Și totuși hagiografia creștină a recenzat social îndumnezeirea prin har. Despre mecanismul istoric al acestei recenzii – în episodul următor.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.