În acest an al centenarului nașterii lui Olivier Clément (1921-2009), teolog grație căruia Ortodoxia contemporană a dobîndit în limba franceză o inconfundabilă expresie poetică, aș dori să reiau o reflecție succintă pornind de la cartea sa de convorbiri cu Patriarhul ecumenic Bartolomeu I (1996; trad. de Mihai Maci, Deisis, 1997). O frază concentrează viziunea acestuia din urmă asupra rolului care îi revine Ortodoxiei în lumea contemporană: O mărturie ortodoxă austeră, redusă la esențial, va favoriza depășirea „modernismului” şi a „integrismului” prin înrădăcinarea în Tradiția originară, viață a Duhului în Trupul lui Hristos, viață care nu are nevoie de constrîngeri pentru a rămîne coerentă şi fidelă. La prima vedere, ar părea o reluare previzibilă a tezei virtuților „temperate” ale Ortodoxiei. De fapt, Patriarhul ecumenic definea Ortodoxia prin raportare la cele două mari tentații intra-creștine şi inter-religioase: aggiornamento-ul în exces, ca răspuns în fața unui tratament plin de suspiciune din partea societății extra-ecleziale, şi afirmarea nedialogală a identității spirituale.

Orice tradiție, în care elementele fondatoare, actualizate şi invocate permanent pentru a garanta ritual vitalitatea întregului corp, se întîlnesc cu multiple aluviuni istorice, este provocată de modernitate prin preeminența acordată noului și diversității. Oricît de venerabilă şi de prolifică, tradiția devine în lumea modernă doar o alternativă spirituală şi, prin urmare, este condusă spre „o mărturie austeră”, fără a-și pierde însă demnitatea pe care i-o conferă propria creativitate, istorie şi adeziune din partea credincioșilor săi. Astfel, după două mii de ani, în locul unei prezențe triumfătoare pe pămînt, mărturia austeră a credinței, pe care Patriarhul ecumenic o revendică pentru Ortodoxie, ar consta în asceza practicată în fața retoricii suspiciunii şi a evoluției istorice pentru care orice credință este un reziduu scandalos. Pe de o parte, Ortodoxia este tentată să reacționeze nostalgic, iar, pe de alta, este chemată să se adecveze, să înțeleagă şi să conlucreze cu prezentul pentru a transmite viața pe care o poartă. Între nostalgii identitare, gata oricînd să se transforme în idoli, şi dinamica irezistibilă a societăților contemporane, asceza ortodoxă ar fi o formă de radicală alteritate, capabilă să exprime paradoxul unei prezențe creștine în lume, dar nu „din lume”.

Olivier Clément a atras constant atenția asupra tentațiilor care traversează lumea ortodoxă și-i blochează uneori calea spre exprimarea liberă și deplină a vocii sale spirituale autentice. Rezistența în fața tentațiilor „moderniste” sau „integriste”, amintită de prestigiosul său interlocutor, nu trebuie interpretată ca ostilitate, ci doar ca prudență care precedă şi pregătește manifestarea conștiinței profetice a Bisericii – un atribut pe care Clément îl evoca adeseori ca fiind urgent în lumea contemporană. Raportarea la vremuri nu implică adoptarea formelor de expresie efemere sau întîmpinarea celor mai recente aspirații ale oamenilor, ci discernerea lor în orizont eshatologic. A fi aici şi acum își primește de dincolo de timp sensul concret, fără ca aceasta să însemne resemnare sau indiferență. Dimpotrivă, Ortodoxia are nevoie să-şi redobîndească curajul profetic, renunțînd la reflexe defensive şi la satisfacții de anticar. Ea are misiunea de a reflecta vigoarea spirituală a Tradiției, dinamismul ei, fidelitatea sa creatoare în toate dezbaterile globale ale modernității tîrzii: de la pledoaria pentru salvarea creației sau pentru unicitatea persoanei în fața provocărilor bioeticii pînă la exigențele solidarității cu cei aflați în suferință sau la scandalul divizării creștinilor. Pentru aceasta, în conștiința de sine a Ortodoxiei trebuie să aibă loc trecerea de la convingerea că are de păstrat un tezaur la vocația de a-l comunica, de a face cunoscut tezaurul fără teama de a-l pierde sau de a-l altera, fără ezitarea de a trece dincolo de geografia consacrată şi de a trata cu naturalețe pluralitatea lumii în care vocea sa este chemată să se facă auzită. Convingerea care străbate întreaga carte e că doar în acest chip Ortodoxia va reuși să fie „sarea pămîntului”.

(fragment revizuit dintr-un articol publicat în primul număr al revistei Tabor, 2007)

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.