Pînă să-l întîlnesc, în 1993, graţie lui Andrei Pleşu, pe Părintele Scrima, tradiţia creştină răsăriteană era pentru mine o sursă de descumpănire. Citeam expuneri despre o tradiţie înalt contemplativă, în care liturgicul constituie o „teologie în act”, în care arta sacră e cifrul somptuos al unei lumi transfigurate. Însă aceste trăsături – de Duh şi de aur – erau de găsit mai ales în cărţi şi în muzee. Cînd mergeai la realitatea din teren, lucrurile arătau altfel: sacrul răsăritean era bine camuflat sub straturi de banalităţi pioase şi zdravene utilizări identitare. Cunoşteam, desigur, excepţii: predicile Părintelui Galeriu la biserica Silvestru, riguroasa graţie liturgică de la mînăstirea Stavropoleos. Existau fără îndoială altele. Dar, în genere, tradiţia devenise parcă un strălucit, mult lăudat trecut. Care nu mai putea trece – vie – către noi, cei de astăzi.

În aceste condiţii, Părintele Scrima a fost, în primul rînd, pentru mine un fenomen al tradiţiei. O „arătare” a vitalităţii, a prospeţimii ei. A fost argumentul – prezent într-o persoană – că deosebita calitate – contemplativă şi liturgică – a tradiţiei răsăritene poate fi accesibilă în timpul de faţă, potrivit mijloacelor, culturii, aşteptărilor, înţelegerii omului de astăzi.

Am asistat „pe viu” la un mod luminos de a interoga tradiţia, de a te înscrie în ea, de a trăi în familiaritatea adevărului ei transtemporal. Am văzut nu ce înseamnă un părinte spiritual (asta citisem în multe, admirabile, studii asupra temei), ci cum lucrează, cum se comportă, ce oferă el. Dacă o tradiţie e, în fond, o cale spre realitatea ultimă, atunci maestrul spiritual e un călător, e un om care lasă urme mobilizatoare. Aşa ceva era Părintele Scrima. Era un călător care lăsa marcaje de drum: fie că descifra şi amplifica urme ale altor călători, fie că le trasa el însuşi. În regimul călătoriei se situa tipul lui de experienţă spirituală, tipul lui de hermeneutică (a textelor şi a evenimentelor), tipul lui de existenţă.

Andrei/André Scrima (1925-2000), monah şi profesor de ştiinţe religioase, era cineva pentru care cunoaşterea spirituală şi cea intelectuală se îmbinau firesc. E ceea ce îl atrăsese la mînăstirea Antim, unde Mihail Avramescu îl adusese, în 1946, la întîlnirile grupului de intelectuali şi monahi cunoscut mai apoi ca „grupul Rugului Aprins”. Acel Antim fusese, pentru el, un mediu formativ, pe care prezenţa Părintelui rus „Ioan cel Străin” îl orientase spre experienţa răsăriteană a rugii unitive. Acolo chemarea Duhului primise de la Andrei Scrima un angajament total. În cuvintele lui: „Am avut şi norocul de a trăi asta într-o comunicare deschisă şi reflectantă cu alţi oameni vii, care simţeau şi ei ce înseamnă… cunoaşterea vie a lui Dumnezeu!”.

O firească îmbinare între credinţă şi intelect dă structura de drum interior a Părintelui Scrima. Şi lucrează de-a lungul drumului său vizibil: de la anii formării, la Antim, la plecarea, în 1956, pentru studii doctorale în India (1957-1959), ca şi în întîlnirile fraterne cu figuri de seamă ale creştinismului apusean (la Centrul ecumenic de la Bossey, la Paris, la Roma), în perioada Libanului (1959-1988, cînd e inspirator şi membru al mînăstirii ortodoxe Saint-Georges de la Deir-el-Harf şi profesor de ştiinţe religioase la Universitatea catolică Saint-Joseph din Beirut), în anii ’60 ai secolului trecut, cînd e colaborator al Patriarhului ecumenic Athenagoras şi reprezentant al său la Conciliul Vatican II, cînd e de asemenea membru fondator al Academiei internaţionale de ştiinţe religioase de la Bruxelles, în sfîrşit cînd, revenit la Bucureşti, e invitat de Andrei Pleşu, rector al Colegiului Noua Europă – Institut de Studii avansate, ca senior fellow al Colegiului (1994-2000).

Sub „cerul Spiritului în celebrare pretutindeni şi întotdeauna” – cum spunea – se situau, pentru el, fraternitatea ramurilor creştine, convergenţa în transcendent a religiilor, dialogul credinţei cu tot ce e cultură înaltă (umanistă şi exactă).

# În anii ultimei lui şederi la Bucureşti, i-am solicitat Părintelui Scrima o seamă de texte pentru Dilema, pentru revista de antropologie Martor a Muzeului Ţăranului, pentru alte publicaţii. Întotdeauna lucrurile se petreceau la fel: îi înfăţişam tema în cauză, îi propuneam să trateze un anumit aspect spiritual legat de ea. Înregistram apoi ceea ce era cîteodată dialog, dar cel mai adesea expunerea lui asupra subiectului. Redactam textul şi i-l dădeam ca să decidă forma finală a articolului. Făcea unele observaţii, adăuga poate o notă ori cîteva rînduri pentru a preciza o idee. Dar ăsta era doar începutul. Textul continua să treacă prin etape de retuşuri pînă cînd termenul de predare devenea ameninţător de apropiat. Acurateţea ultimă a redactării nu părea să-l intereseze pe André Scrima. Intervenea – cu gentileţe, dar şi cu insistenţă – ca să schimbe cîte ceva chiar în forma pusă în pagini, dinaintea tipăririi: o nuanţă, un subtitlu, un termen înlocuit cu altul, mai aparte, chiar atunci găsit. Pentru el, produsul finit era desigur important, dar avea mai puţină însemnătate decît cercetarea în sine, tensiunea şi bucuria ei, derularea la nesfîrşit a gîndului şi a expresiei sale.

Părintele Scrima era mereu gata să răspundă solicitărilor, să mediteze asupra unei teme propuse de interlocutor, dacă ea i se părea că are consistenţă. Şi-o însuşea, o privea ca pe un bun comun. Se investea cu vivacitate şi rigoare în scrutarea ei. O asuma chiar mai intens decît iniţiatorul ei. În fond, cei care se apropiau de el cu interese spirituale, religioase, intelectuale aşteptau mai mult decît un text finit. Aşteptau mişcarea vie a unei inteligenţe care era în stare să pună, de fiecare dată, asupra materiei tratate o lumină „din polul plus”. Iar el era mereu entuziast în a împărtăşi cu celălalt o metodă, un „drum împreună” de cercetare spirituală. Îl prelua pe celălalt în propria lui, continuă, „mistuire” a sensurilor verticale.

Respiraţia comună a credinţei şi a intelectului dădea stilul omului. Un stil aparte, imediat sesizabil în întîlnirea directă ca şi în scrierile lui André Scrima. De aceea, probabil, el e o prezenţă la fel de vie acum ca şi atunci…

# S-ar spune că itineranţa şi ecumenismul sînt cele două teme dominante – şi întrepătrunse – ale Părintelui Scrima. Călător sub exigenţa Duhului, era convocat mereu de universalitatea Lui. Iar această sensibilitate faţă de universalul Duhului se înrădăcina în adeziunea fără rest a Părintelui la creştinismul răsăritean şi la drumul monahal care îi e specific. Într-un dialog cu Andrei Pleşu (Teme ecumenice, Humanitas, 2004), el invocă la un moment dat pasajul din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat… „Judecata din urmă”, spunea André Scrima, „nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e incluziv; nimic nu rămîne în afara lui.”

A lua seama cu inteligenţă spirituală la diversitatea religioasă şi culturală a lumii, a lua seama la unicitatea fiecărei persoane însemna, pentru Părintele Scrima, a fi atent la surprinzătoarea, nemărginita bogăţie a lui Dumnezeu.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.