Dacă Adevărul este întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna adevărată" - Paul Evdochimov, Arta icoaneiA scrie despre kitsch-ul religios contemporan este un exerciţiu dificil şi necesar. Necesar, pentru a arăta că putem lua act faţă de barbaria destructurantă a kitsch-ului, printr-o tentativă de definire şi explicare a acestuia. Dificil, pentru că practica a arătat că cei ce "luptă" împotriva kitsch-ului, religios sau nu, se adresează de regulă unui public rafinat, mai puţin predispus în a fi afectat de maladia kitsch-ului. Cel mult se pot semnala problemele existente, dar este imposibil să se furnizeze o soluţie, dacă nu pentru eradicarea lui, cel puţin pentru stoparea vitezei sale de răspîndire. Kitsch-ul este un concept universal, permanent, prezent în toate ţările şi culturile, legat de un raport particular al omului cu modernitatea. O atitudine "spirituală" universală - am putea spune fără teamă de a greşi - de unde şi dificultatea de a-l circumscrie eficient. Imposibila definiţie De-a lungul vremii, au fost propuse nenumărate definiţii ale kitsch-ului, cel ce se manifestă nu doar în arta religioasă, ci şi în existenţa cotidiană. Ştefan Cazimir, într-o carte dedicată lui I.L.Caragiale, crede că numitorul comun al tuturor înfăţişărilor kitsch-ului îl reprezintă tendinţa de uniformizare, de "entropizare" a lumii. Utilizat în acest contex, termenul de entropie este foarte apropiat de cel utilizat în fizica termodinamică: tendinţa omogenizării componentelor unui sistem prin anularea spontană a diferenţelor de temperatură. Trăim într-o civilizaţie "călduţă", unde autenticul, spart în mii de bucăţi, se amestecă aleatoriu cu creaţia mecanică şi imitaţia facilă, ajungîndu-se astfel rapid la anularea diferenţelor creatoare de sens ale existenţei. Nu se poate separa proliferarea kitsch-ului, inclusiv în domeniul religios, de multiplicarea formelor imitative născute din tehnica industrială, legate de atavica dorinţă a omului de consum al artei, indiferent de extracţia sa socială. Esteticianul şi psihologul austriac Herman Broch semnalează un interesant paradox: modernitatea industrială a dat naştere kitsch-ului, dar odată cu trecerea timpului şi prin ştergerea memoriei artelor tradiţionale, kitsch-ul a devenit cheia de lectură a întregii societăţi. Motivul? Kitsch-ul a migrat din domeniul material în cel spiritual, devenind un principiu ordonator al vieţii omului european. Mai mult decît o categorie estetică sau sociologică, kitsch-ul a devenit un mod de viaţă. Kitsch-ul lucrează eficient la toate nivelurile, căci el se adresează cu precădere non-conştientului. Rezultatul: o morală kitsch, în legătură cu "specia inferioară a convenţiei" - după cum afirmă esteticianul maghiar Istvan Hermann. Utilizînd o fericită formulă aparţinînd aceluiaşi Ştefan Cazimir, am putea defini deci kitsch-ul ca pe un "inventar al absenţei", ca pe o sumă de lipsuri: lipsă de personalitate, lipsă de adevăr, lipsă de caracter. Arta kitsch nu este altceva decît mediocritate camuflată, trufaşă şi plină de pretenţii. Ea nu mai ridică nici o problemă de interpretare, dînd naştere unui sentiment de confort spiritual, generator de plăceri estetice facile. Kitsch-ul este un revelator al "bolii de civilizaţie" de care suferă întreaga societate, fiind vorba de devalorizarea generală a acesteia, şi nu doar a anumitor valori constitutive, cum ar fi de pildă cele religioase.Kitsch-ul religios Din punct de vedere al gustului artistic, kitsch-ul religios nu constituie o excepţie de la regulă. El proliferează voios atît în rîndurile fidelilor din "primul cerc" al bisericii, dacă ne este permisă această expresie, preoţi şi credincioşi, cît şi a celor care o frecventează sporadic. Cu toate acestea, kitsch-ul religios prezintă cîteva trăsături specifice.