2020 va rămîne în istoria teologiei românești drept anul ediției princeps a tomului II din Canonul Ortodoxiei, lucrare de dimensiuni enciclopedice semnată de arhidiaconul Ioan I. Ică Jr.

Tomul I, dedicat secolelor de început ale creștinismului, denumit Canonul apostolic, apărea în 2008, adunînd peste 1.000 de pagini de texte fondatoare, prezentul tom II este editat în două volume însumînd peste 2.000 de pagini, denumite Sinodul VII ecumenic. Ambele tomuri conțin traduceri în limba română ale acelor texte pe care traducătorul le-a considerat normative sau exemplificatoare pentru un ethos ortodox, acompaniate de introduceri istorico-teologice ample și erudite. Titlurile tomurilor sînt însă contraintuitive, așadar programatice, în măsura în care primul tom cuprinde texte pînă în secolul al VIII-lea, iar al doilea tom o perioadă ce se întinde din secolul al VIII-lea pînă în al XV-lea, deci de fiecare dată conținutul pare să depășească titlul. Sensul acestor titluri este de a ilustra programul autorului acestei propuneri de Canon al Ortodoxiei. Teza primului tom este tocmai apostolicitatea creștinismului, adică afirmația că nici una din trăsăturile definitorii ale creștinismului nu poate fi atribuită unei epoci tîrzii; în toate aspectele vieții creștine se poate descoperi o certă continuitate începînd cu iudaismul din vremea manifestării publice a lui Iisus din Nazaret.

Teza prezentului tom în două volume este mai îndrăzneață și mai subtilă: caracterul ortodox al creștinismelor istorice este testat de raportarea acestora la icoană. Natura teologică a icoanei a făcut din aceasta pivotul mărturisirii de credință ortodoxe. De aceea este esențială corecta înțelegere a ceea ce este icoana. Opt secole de dezbateri teologice au dat sinodului VII ecumenic, ținut la Niceea în 787, statutul de piatră de poticnire a Ortodoxiei. Astfel, descoperim în cele două volume ale tomului II: prima apologie iconofilă a lui Ioan Damaschin, fragmente de teologie iconoclastă – ca să înțelegem mai bine amploarea intelectuală a acesteia, toate sesiunile sinodului VII ecumenic și ale sinoadelor locale care au continuat dezbaterea în jurul icoanei și semnificației ei pentru cultul creștin, atît în Răsărit, cît și în Apus, apoi fragmente omiletice și teologice cu referință la iconoclasm și iconofilie, produse de patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie, de papii Adrian I, Grigorie II, Leon III și Ioan VIII, de Teodor Studitul. După acest dosar propriu-zis al iconoclasmului urmează dosarul schismei fotiene cu începutul dezbaterii despre filioque, dosarul tetragamiei împăratului Leon, dosarul schismei din 1054, dosarele purcederii Duhului Sfînt și ale succesivelor tentative de reunificare a celor două creștinisme de la conciliul IV Lateran pînă la Ferrara-Florența, adăugînd la acestea dosarul luminii/energiilor necreate. Sinodiconul Orthodoxiei încununează volumul. Acestor mari dosare li se adaugă anexe cu texte care nu fac parte din epocă, fie că sînt mărturii din trecut cu impact asupra dezbaterii, adevărate (Epistola despre ființă și ipostasă a lui Grigorie al Nyssei) sau falsuri (Constitutum Constantini), fie că sînt reacții mult posterioare (Calvin și Conciliul din Trento), dar semnificative în istoria receptării sinodului VII ecumenic.

Nu voi intra în detaliile compunerii celor două volume, nici în „deliciile” vînătorii de greșeli, irelevante în acest caz, ci mă voi rezuma la a discuta ceea ce urmărește autorul prin compoziția volumelor sale, dar și ceea ce se degajă din metoda de compunere adoptată. La prima vedere, volumele par o crestomație de texte importante pentru istoria creștinismului în ansamblu, cu o notabilă grijă pentru echidistanță și varietate. Astfel, Ortodoxia acestor secole nu este exclusiv grecească, ci în mare măsură și latinească sau produsă în Apus, circulînd ulterior și în spațiul grecesc. De asemenea, nu auzim numai voci ortodoxe, ci și ale ereticilor. Este ceea ce numește Ioan I. Ică Jr. punerea în context, deci înțelegerea mizei. Pentru el, Canonul Ortodoxiei trebuie înțeles, nu doar acceptat. Există o logică a alegerilor care au alcătuit Ortodoxia, această logică vine din acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, care însă nu este tunet și furtună, ci deseori o abia perceptibilă adiere de vînt.

Icoana, citită de unii exegeți ca o opțiune estetizantă a unei civilizații constantinopolitane rafinate în fața unui Ev Mediu barbar, de alții ca un pogorămînt în fața gustului maselor sau ca o strategie misionară, i se arată lui Ioan I. Ică Jr. drept gaj al Întrupării. Mai mult de atît, modul de acțiune al Logosului divin este iconic. El este o icoană a Tatălui. De aceea icoana lui Iisus Hristos e singura fereastră deschisă către ceruri. Iconofilia originară și autentică este hristomorfică, întrucît teologia creștină este hristomorfică. Iisus este Logosul Tatălui prezent în Vechiul Testament, în vremea Întrupării sale și după acel moment istoric, în Biserica Sa. De aceea nu orice imagine este iconofilie autentică. În această privință, Ioan I. Ică Jr. urmărește cu atenție derivele atît în Apus, cît și în Răsărit. Volumele tomului II sînt ținute laolaltă de o introducere programatică și de un amplu epilog, în care autorul, cu aerul de a oferi o bibliografie comentată exhaustivă, își dezvăluie cu discreție parti-pris-urile: iconoclasmul este antagonismul fundamental față de prezența Dumnezeului Întrupat în istorie. Acest iconoclasm a eșuat la Constantinopol în secolul al IX-lea, dar a supraviețuit în Occident, atît sub formă atenuată în Romano-Catolicism, cît și în formă radicală în Reformă și în societatea secularizată a modernității. El se întrepătrunde cu teleologiile istorice născute în secolul Luminilor prin referință la interpretarea teologică dată de Ioachim din Fiore scurgerii istorice a timpului. Viziunea ioachimită a unei ere a Duhului Sfînt, care intervine după cea a Fiului, și deci a unei eshatologii realizate terestru, abandonează iconismul care este esențialmente hristic. Dacă nu mai sîntem în era Fiului, nici icoana lui nu mai este necesară. Eshatologiile secularizate au fost citite în Occident ca o împlinire a profetismului ioachimit. Astfel, ratarea sensului icoanei este marea capcană pe care gîndirea conceptuală a întins-o creștinilor.

Ortodoxia lui Ioan I. Ică Jr. nu are limite geografice sau bibliografice. Dimpotrivă, parcă pe alocuri e prea puțin Bizanț în bibliografia sa și are dreptate, marele război nevăzut s-a pornit în Occident, a fost aparent pierdut în Occident odată cu secolul Luminilor, dar apoi, în mod surprinzător, tot acolo s-a reaprins flacăra Orthodoxiei cu marea teologie ortodoxă a exilului, cu marile lucrări istorice de redescoperire a comorilor Orthodoxiei ascunse în bibliotecile occidentale.

Și atunci, unde este și ce este Ortodoxia? În introducere, Ioan I. Ică Jr. ne propune un subterfugiu ortografic: de a scrie Ortodoxie, cînd e vorba de sensul istoric sau geopolitic, adică expresia confesională a creștinismului bizantin și a spațiului său de iradiere est-european, și de a scrie Orthodoxie, cînd e vorba de un sens adînc, puternic, revelator al învățăturii lui Iisus din Nazaret, care se poate afirma și în alte spații culturale decît cele istoric ortodoxe. Atributele orthodox și catholic sînt inseparabile în actul de credință, dar au dat naștere, în mod tragic, fiecare unei variante istorice de creștinism.

Ortodoxia istorică, greco-slavă, se învrednicește de nenumărate admonestări orthodoxe din partea lui Ioan I. Ică Jr., în mod special de a fi abandonat adevărata iconofilie și de a se fi aruncat în brațele tuturor modelor teologice occidentale, între care și ale iconoclasmului atenuat, care a redus icoana la rol de pictură religioasă, suport disprețuit al pietății populare.

Redescoperirea icoanei s-a petrecut în Occident, dar nu pentru Occident, ci pentru o minoritate de mărturisitori. Au contribuit în mod providențial la această redescoperire intelectuali izgoniți din Rusia și din Europa de Est, susținuți în Occident de imensul atelier de recuperare a originilor creștinismului inițiat de Reformă și Contrareformă. Pe lîngă aceștia, observă Ioan I. Ică Jr., s-au clădit școlile de bizantinologie ale Occidentului, fie cele produse de zelul misionar al Catolicismului, fie cele seculare, ale căror merite în redescoperirea Bizanțului le trece în revistă cu acribie Ioan I. Ică Jr..

Deși nu scrie cu th în titlul operei sale de o viață Canonul Ortodoxiei, probabil și pentru a nu modifica grafica coperții de la tomul I, intenția lui Ioan I. Ică Jr.  este să identifice Orthodoxia din interiorul Ortodoxiei, apelînd însă conștient și programatic la întreg patrimoniul creștin, fiindcă Orthodoxia nu are sens decît raportată la învățătura universală geografic și temporal a lui Iisus din Nazaret, iar nu ca o dezvoltare locală și tragic minoritară a unei variante istorice de creștinism. Ioan I. Ică Jr. documentează astfel o apoftegmă a părintelui Rafail Noica: „Orthodoxia este firea omului”.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons