Așa cum se știe, între 16-27 iunie 2016, la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), urmează să se întrunească Sfîntul și Marele Sinod Panortodox. Pregătirea acestuia pe durata mai multor decenii a fost sinonimă nu de puține ori cu amînarea. Întîlnirea era evitată pentru că se știa că se va termina prost. De ce?

Ei bine, ceea ce numim, întemeiat din punct de vedere ecleziologic, Biserica Ortodoxă este, la o privire mai atentă, un termen cumulativ, ortodoxia universală fiind formată din ortodoxii locale. Este adevărat că, altminteri decît spațiul catolic uniformizat și puternic centralizat de la bun început, ortodoxia, mai cu seamă în impostația ei bizantină, a avut o deschidere culturală, încurajînd traducerea mesajului Evangheliei lui Hristos pe măsura neamurilor care doreau să o cunoască și să o trăiască. Însăși apariția și consolidarea sistemului pentarhic – al celor cinci Patriarhii istorice de la Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim – dorea să exprime faptul că unitatea credinței nu exclude diversitatea, ci chiar se bazează pe aceasta.

Legat de pentarhie, aici se impune, în cadrul restrîns al unui text de gazetă, să amintim măcar faptul relevant că noua capitală a lui Constantin – Istanbulul de azi – are un fundament politic imposibil de ignorat. Adică ea apare exclusiv din voința împăratului convertit pe patul de moarte, mutarea centrului imperial fiind abia ulterior percepută ca schimbare de paradigmă inclusiv teologică și implicit canonică. Dovadă că noua Romă – iar nu a doua! – nu se revendica dintr-o eventuală prezență a unui Apostol și nici nu pretindea întîietatea, rezervată oricum scaunului lui Petru, poziție întărită și de martiriul simetric al lui Pavel. Cu alte cuvinte, nu apostolicitatea și nici primatul erau ingredientele care defineau constitutiv Constantinopolul, ci geopolitica.

Pentru un mileniu, Imperiul și ortodoxia aveau să formeze un binom de transfer reciproc al autorității și legitimității. Împăratul era garantul unității ecleziale, patronată între timp de Patriarhul constantinopolitan, așa cum aceasta din urmă exprima unitatea Imperiului. Este astfel de înțeles de ce numeroasele dispute și apoi rupturi pe motive teologice dintre orientali și apoi dintre orientali și occidentali aveau să însemne tot atîtea momente de geopolitică în cel mai concret sens al cuvîntului. La fel, în partea occidentală, concurența dintre Papă și Împărați, de la dinastia carolingiană la cea bourbonică, va antrena mutații vizibile în bună parte inclusiv acum pe harta europeană. Așadar, nu implicațiile politice ale credinței sînt aici tema, ci ceea ce a făcut credința din experiența ei istorică.

Căderea, în 1453, a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin a antrenat pentru lumea ortodoxă o evoluție paradoxală. Dispariția centrului unității politice s-a reverberat în slăbirea inclusiv a unității ecleziale a Bisericii de Răsărit. În fapt, cu doar cinci ani înainte, în 1448, ortodoxia rusă se emancipează de Constantinopol și deschide calea unui proiect non-bizantin. Ceea ce nu însemna refuzul sau combaterea moștenirii bizantine. Dimpotrivă, se foloseau reperele salvate din tăvălugul istoriei. Acestui proiect, să îl numim astfel, aveau să i se alăture toate Bisericile Ortodoxe locale de altă limbă decît greaca, fie că făceau parte din Imperiul Otoman sau nu. La capătul lui avem tabloul de azi al unei ortodoxii mondiale formată în majoritate din comunități nonorientale, geopolitic vorbind.

Acum, marea teamă, care a și întîrziat reunirea Sinodului Panortodox, este că el ar putea servi drept scenă pentru o încleștare pe tema centralității. Dacă Patriarhia Ecumenică dorește să își consolideze rolul de primus inter pares, acestei tentative îi va răspunde Patriarhia de Moscova, fidelă ecleziologiei politice de la temelia Constantinopolului însuși. În numele unei Realpolitik postulînd primatul geopoliticii în detrimentul teologiei, Moscova nu va pierde ocazia să se proclame liderul de facto al ortodoxiei. Să recunoaștem, ar fi o catastrofă. Adevărata provocare la care trebuie să răspundem este tocmai de aceea articularea unei ortodoxii post-bizantine, ieșită definitiv din captivitatea logicii politice după care a funcționat pînă la momentul din iunie. Să dea Dumnezeu!

Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.