Un prilej de discernămînt

Curînd după apariţia coronavirusului în România, Patriarhul Daniel declara: „Biserica Ortodoxă Română se adaptează treptat și responsabil, în funcție de evoluția situației provocate de epidemie… respectînd și promovînd în spațiul public recomandările autorităților de stat“ (TVR, 14 martie 2020). Încă dinainte, Biserica admisese că cinstirea icoanelor se poate dispensa, în perioada epidemiei, de sărutarea lor. De asemenea, că aceia care se tem de infecţie pot folosi – în mod excepţional – o linguriţă privată, deosebită de linguriţa unică de cuminecare a comunităţii. Pe lîngă rugăciuni de apărare şi îndemnuri la atenţie/caritate faţă de semeni, au apărut măsuri practice: slujbe ţinute în aer liber, informare sanitară a credincioşilor, igienizare repetată a spaţiilor şi a obiectelor bisericeşti etc. Scriu acest text pe 19 martie. Observaţiile de mai jos ţin seama de starea lucrurilor în acest moment.

În ceea ce mă priveşte, am admirat promptitudinea cu care Biserica a găsit moduri de a articula ordinea liturgică – cu portanţă transtemporală – şi constrîngerile pe care le impune în imediat, presant şi pasager, paza de pericolul contaminării. Am admirat felul în care Biserica înţelege să îmbine viaţa comunităţii liturgice şi atenţia faţă de sănătatea comunităţii mari. Mi s-a părut chiar că ambele „pogorăminte“ menţionate – care au stîrnit controverse şi opoziţie – pot da un prilej de discernămînt. Ele pot îndrepta reflecţia asupra raportului între gestul ritual şi semnificaţia pe care el o exprimă. În fond, gestul fizic nu e decît vizibilul unei teme teologice şi al atitudinii interioare care îi răspunde.

Se ştie: în icoană credincioşii văd – prezentă – Persoana sfîntă figurată acolo, comunică cu ea, se pun sub protecţia ei. O lungă tradiţie teologică, ieşită din bătăliile iconoclaste ale Bizanţului secolelor VIII-IX, a conferit imaginii sfinte acest statut. Icoana e un „dispozitiv“ care uneşte în distincţie planul concret şi planul transcendent. Dar distincţia e, aici, tot atît de importantă ca uniunea. Credinciosul nu adoră placa de lemn. Se adresează acelei Persoane trans-sensibile care, din înaltul condiţiei sale, se oferă comunicării. Esenţial e dialogul între interioritatea credinciosului – care speră o benefică transformare de sine – şi transcendenţa Interlocutorului. Gestul atingerii nu face decît să exprime mai apăsat acest raport. Mai important decît el e „dialogul ochilor“ între cei doi. Mai important e a înţelege calitatea dialogului „iconic“. Mai important e a te pune în situaţia lui.

Împărtăşania din unicul Potir proclamă uniunea credincioşilor cu Christos Unul care face parte tuturor de trupul şi de viaţa Lui. „Linguriţa unică“ e un auxiliar al acestei teme, un mod de a o sublinia. Într-un articol recent, Petre Guran amintea că ea a apărut în secolul al XII-lea, pînă atunci eucharistia fiind primită în mînă de fiecare credincios. Semnificaţia actului, realitatea lui sînt aceleaşi înainte şi după secolul al XII-lea. Sensibilitatea simbolică şi condiţiile socio-culturale sînt cele care s-au schimbat, conducînd la un plus de instrumentar liturgic care explicitează mai net tema. Asta nu înseamnă că aspectul concret, vizibil, corporal al ritualului ar fi neînsemnat, indiferent. Deloc. El e indispensabil, fiindcă trimite către realitatea spirituală pe care o semnifică. Actul cuminecării se sprijină pe împlinirea ritualului, dar îşi are „locul propriu“ în spaţiul definit de cei doi poli: transcendent şi interioritate. Excepţia unei linguriţe personale – ca măsură pasageră, impusă de pericolul virusului – nu va desfiinţa acest „loc propriu“, nici nu va anula semnificaţia actului central al liturghiei.

Opoziţia faţă de măsurile de protecţie are, în mare, următoarea argumentaţie. Credinciosul adevărat, declară ea, acceptă orice risc pentru a-şi împlini viaţa de credinţă. Duhul Sfînt e cel care îl apără pe credinciosul adevărat de orice rău, inclusiv de contaminarea cu coronavirus. Nu e potrivit să mărgineşti puterea lui Dumnezeu, adăugîndu-i măsuri profane de apărare.

Există, mi se pare, în această argumentaţie, un latent extremism. „Extremism“ în sensul că tinde să anuleze distincţia între planul vizibil, corporal şi spaţiul transcendenţă-interioritate. Şi, anulînd distincţia între cele două, tinde să plaseze lucrurile fie prea jos, fie prea sus. Pe de o parte, s-ar zice că se aşteaptă ca Duhul Sfînt să producă efecte fizice, să lucreze în chip de amuletă. Or, a cere Duhului Sfînt să te apere de coronavirus – în absenţa unor evidente măsuri concrete de protecţie – înseamnă a-i da sarcini subalterne, a‑l lipi pe imediat. Înseamnă a-i cere, de asemenea, credinciosului să se concentreze pe imediat, să pună centrul de greutate al vieţii de credinţă în practicarea, fără nici o derogare de detaliu, a ritualului. Dar realitatea exprimată de ritual e spirituală; ea e cea care nu se schimbă; modurile de a o exprima pot varia în anumite aspecte secundare, am văzut, în funcţie de istorie şi de modificarea mentalităţilor.

Ispitirile pe care Christos le dejoacă (Matei 4, 1-11) sînt tocmai de tipul reducerii spaţiului transcendenţă-interioritate la planul imediatului: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pîini“. Păi, nu de pîini e vorba în misiunea christică. Necesitatea lor fizică e subînţeleasă, dar e afirmată drept distinctă de spiritual. „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu.“ În parabole, Christos foloseşte, e adevărat, imediatul, dar tocmai pentru a arunca privirea/înţelegerea umană către locul polar din care El a venit.

Pe de altă parte, dacă Duhul Sfînt îi face pe credincioşi imuni la coronavirus sau nepăsători faţă de pericolul contaminării, asta ar putea însemna că ei sînt integral spiritualizaţi. Sînt deja cetăţeni ai Împărăţiei. Ceea ce nu e cazul. Nu mulţi se potrivesc acestui extremism „de sus“. Ba chiar foarte puţini. Sau nimeni încă. Literatura Părinţilor pustiei cuprinde avertismente împotriva „angelismului“, a iluziei că monahul ar fi atins deja starea cerească.

Actul christic – şi, de altfel, orice religie – se adresează unui om caracterizat de tensiunea între planul fizic şi spaţiul transcendenţă-interioritate. Misiunea lor e să restabilească ierarhia corporal-spirituală, să conducă spre plenitudinea spiritualului în fiinţa umană. Dar nu încurajează ideea că – în condiţia lui actuală – credinciosul ar avea corporalul deja pătruns de slavă.

Revenind la măsurile luate de Biserică în faţa epidemiei, ele dovedesc, după părerea mea, realism şi discernămînt. Arată responsabilitate atît pentru comunitatea religioasă, cît şi pentru comunitatea mare. Şi ne dau, cred, tuturor un prilej de reflecţie, de discernămînt.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons