Deşi am fost de multe ori la Londra, mai cu seamă în anul de juneţe oxfordiană, nu vizitasem niciodată catedrala catolică (http://www.westminstercathedral.org.uk/art_history.php) a capitalei britanice, pînă anul acesta. Ar fi trebuit să o fac, mai ales că lucram, taman ca meşterul Manolache, la o nouă (şi la fel de nebăgată în seamă) variantă de catedrală patriarhală. Ce legătură este între cele două biserici – una reală de la 1900 şi cealaltă virtuală, chiar de cîteva decenii mai dinaintea ei (şi încă în această stare)? Aparent, nici una. Şi totuşi, mi se pare că Westminster Cathedral ar fi (fost) – cel puţin în privinţa spaţiului interior – cel mai inspirat exemplu la care ar fi trebuit să ne uităm, pentru o catedrală neobizantină la vest de San Marco din Veneţia, dacă nu cumva la vest de Sfînta Sofia însăşi. În orice caz, cea mai avansată formă de interpretare a tradiţiei Bizanţului într-o catedrală urbană de mari dimensiuni. Mai mult, am văzut în eforturile arhitectului Bentley de a ocoli, deodată cu goticul asociat prea strîns, în Marea Britanie de sfîrşit de secol XIX, cu ritul anglican, ceva din frămîntările arhitecţilor interbelici din România. Şi aici era o luptă de dus cu sinele colectiv. Trebuiau biserici ample, dar precedentele istorice nu îi ajutau (căci meşterii care le făcuseră nu le aparţineau, ca neam, într-un timp cînd se vorbea, prea strident, de bună seamă, despre sînge şi etnie). Îi ajutau, în schimb, să meargă direct la origini, la Bizanţ, unde existau, deopotrivă, referinţe de scară urbană şi originalele la care făceau stîngace trimitere precedentele locale medievale de pe teritoriul actual al României. În a emula tradiţia bizantină şi pe cea latină (separat sau împreună) găsiseră atît Antonescu cît şi Ionescu Berechet sau Christinel, Traianescu, Niga, Joja şi Goga şi alţii modalitatea de a scăpa de orice supărătoare trimiteri în trecut. Or, la scară imperială, aveam în Westminster Cathedral o reuşită deplină a căutărilor acestor predecesori ai noştri. 

Să mă explic. De îndată ce intri în biserică, şocantă este înţelegerea naturii spaţiului bizantin într-un loc unde, tocmai, exact distanţa (atît cea istorică, temporală, cît şi cea geografică, în mile) ar fi fost de aşteptat. Dacă parterul naosului este o recapitulare a tehnicii marmurei simetrice, a intarsiilor şi a mozaicurilor paleocreştine, pardoselile sînt cosmateşti, amintind mai degrabă de micile biserici romane care încă le mai conţin. Jos, aurul îşi face datoria şi amplifică cerurile abstracte ale icoanelor deliberat compuse stîngaci, ca-n primele mozaicuri, pe care se reflectă lumini de candelă. 

Dimpotrivă, spaţiul de deasupra nivelului privirii este strict bizantin. Cîteva cupole de cărămidă amintesc imediat de referinţa Sfintei Sofii. Ca şi acolo, se descarcă pe tamburi fenestraţi. Dar lumina de la Bizanţ este mult mai intensă decît cea de la Londra şi efectul secant al soarelui este, dincolo, evident. Aici, ochiurile de lumină naturală sînt, parcă, prea sus şi prea palide spre a se uni în acel plan de tăiere oblică în măsură să dea unuia, precum Procopius din Cesareea, iluzia că acea uriaşă cupolă imperială chiar pluteşte peste spaţiul naosului, ca un OZN în levitaţie. 

Căci, spre deosebire de original, aici tot acest nivel superior al spaţiului este complet nefinisat şi neguros. Vezi rotirea cerurilor, dar ele sînt în aceeaşi măsură genuni, de vreme ce – ştim deja – ceea ce este sus este şi jos. Pătrunde lumina, dar numai atîta cîtă este necesară spre a spori întunecimea spaţiului celui de sus. Sus e indistincţie, haos şi nemărginire, căci amploarea de necuprins, parcă, a acestui efect ascensional este amplificată tocmai de dimensiunile impresionante ale lăcaşului de rugăciune. Intuim unde se termină, sus, catedrala, deşi nimic nu e sigur. Catedrala nu este gata. Ca şi la biserica Mănăstirii Caşin din Bucureşti (care, deşi semnificativ mai mică decît catedrala despre care vorbesc, îi este acesteia consîngeană), doar parterul este gata, nu pentru că arhitectul va fi dorit asta, ci pentru că aşa au fost timpurile. Spre deosebire de Caşin însă, la Westminster Cathedral se lucrează, încă. La ora vizitei mele, se colectau bani pentru terminarea mozaicurilor din Capela Sf. Gheorghe. Nu mă îndoiesc că, în ciuda numărului infinitezimal de credincioşi aflaţi la slujbă şi a originilor lor evident non-insulare, canonicii catedralei au ca viziune terminarea ei integrală. 

Or, cine sînt eu să spun că ar fi păcat să se termine şi că, aşa cum este, în proces, este mult mai cutremurătoare chiar decît dacă ar fi gata? 

Augustin Ioan este arhitect şi profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.