● Cînd Rupert Wolfe Murray, simpaticul scoţian care trăieşte în România şi mai scrie uneori prin revista noastră, mi-a spus că el şi Laurenţiu Calciu pregătesc un film documentar despre primele luni din 1990, i-am zis că sună interesant. Am văzut filmul şi chiar e interesant. E în stilul lor, minimalist, filmînd oamenii şi lăsîndu-i să se desfăşoare, fără comentarii suplimentare. Filmînd oamenii e un fel de a spune, pentru că în acest caz cei doi au reluat arhiva de imagini filmate de Calciu atunci şi le-au împachetat într-un documentar care se numeşte După revoluţie. Un documentar care te lasă mască, te mişcă, te enervează pe alocuri, îţi vine să te iei în gură cu personajele.

● Camera se mişcă de colo-colo prin Bucureşti, pe la Piaţa Victoriei, plină de soldaţi în uniformele alea jenante ale armatei populare, la centrul de presă unde erau jurnaliştii străini (pare a fi Intercontinental), în Piaţa Universităţii, la sediul PNŢ, apoi în campania electorală cu Raţiu, Iliescu şi Roman. 

● Obsesivă este tema „muncitorilor“. Am uitat asta, am uitat cît de obsedaţi eram de oamenii muncii, locul muncii. Un Dan Iosif agitat în Piaţa Victoriei, cineva îl întreabă pe cine reprezintă. El răspunde: „Eu deocamdată îi reprezint pe muncitori. Oricine vine la putere să ne reprezinte pe noi“. 

● Camera insistă pe un corespondent al lui The Times care îşi dictează articolul la telefon. Masele cer interzicerea PNL şi PNŢ – spune el. Îmi imaginez un mic burghez citind ziarul pe malul Tamisei: undeva într-o ţară, poporul furios cere guvernului interzicerea partidelor de opoziţie. Trebuie să fi sunat ca dracu’.

● Singurele intervenţii regizorale sînt mici texte care apar din cînd în cînd pe ecran. „După 45 de ani, românii sînt liberi să vorbească“, zice unul dintre ele. Şi vorbesc. Şi vorbesc. Se înghesuie în faţa camerei, se ceartă, trăncănesc, vorbesc unii peste alţii. Cine crede că televiziunile de ştiri care dau talk-show-uri nesfîrşite cu agitaţi certăreţi au stricat poporul trebuie să vadă imaginile astea, cu poporul originar, aşa cum era el înainte de televiziunile de ştiri. De fapt, televiziunile de ştiri s-au adaptat poporului. Au devenit populare. 

● Miturile antiprivatizare şi anticapitaliste sînt atît de omniprezente, încît e cu totul de mirare că la numai şapte ani de la povestea aia, Guvernul făcea liste cu întreprinderi închise sau privatizate. Totuşi, istoria se schimbă repede. „Vor să cumpere fabricile şi Piaţa Victoriei. Ei vor sta pe Coasta de Azur şi pe tine te dă afară“, zice unul dintre vorbitori. Şi cam ăsta e mesajul. 

● La un moment dat, într-o mulţime care îi acuză pe manifestanţii opoziţiei că sînt plătiţi cu dolari să manifesteze, cineva zice că el nu a văzut pe nimeni să fie plătit. În ideea că poate sînt şi ăia tot români cu opinii, nu trebuie să fie neapărat plătiţi. Scena devine şocantă. Ceilalţi devin agresivi cu el. Ajung chiar să-l legitimeze. „E terorist“, strigă unul mai din spate. O gospodină agitată îi cere buletinul şi legitimaţia. Încep o dispută între ei despre cine e omul respectiv, sigur ăla nu poate fi om al muncii, de unde apar ăştia care vor să... – şi dă-i, şi luptă. Omul scoate legitimaţia, este impiegat la ITB, actualul RATB. Gospodina apucă actul, el îl trage înapoi, ea insistă să vadă dacă e vizat la zi. Asta m-a lăsat mască: viza la zi, aia era problema. Şi îi face teorie că de ce nu vrea să se legitimeze, ce are de ascuns, deşi el tocmai se legitimase, spre deosebire de ea şi de toţi ceilalţi de acolo.

● De altfel, faza cu buletinul şi legitimaţia de întreprindere m-a făcut mai atent la cum se prezintă oamenii şi la cum se iau la întrebări despre cine sînt. Eram o societate a locului de muncă. Toţi eram încadraţi în sertăraşe fixe: lucrezi la ITB, la „23 August“, la cutare institut de proiectări. Aşa se prezintă oamenii. Ca fiind oameni ai muncii, ai locului de muncă. Cînd vor să fie agresivi cu cineva încep prin „Dom’le, dumneata ce meserie ai? Unde lucrezi?“. 

● Susţinătorii FSN îşi apără în mod obsesiv fabricile. Nu degeaba, FSN s-a structurat pe fabrici, au făcut organizaţii nu teritoriale, ci de fabrici. Locul de muncă – disciplina în comunism. Nu e de mirare că stînga, chiar şi asta trendy compusă din scriitori liber profesionişti, se dă în vînt după locul de muncă definit de vechiul Cod al Muncii, care era comunist în esenţa sa: locul de muncă e o proprietate a omului, statul trebuie să i-l garanteze, omul se defineşte prin locul acela de muncă, are drepturi nu pentru că e cetăţean şi individ, ci pentru că e muncitor, locul de muncă îi conferă drepturi.

● O doamnă inginer care iese în evidenţă prin coerenţă: „Nu avem nevoie de dolari. Mămăliga nu se plăteşte în dolari“. Asta a fost tare, ţin minte ce mare lucru era să ai dolari prin anii ’90. Să fii convins că cineva vrea să-ţi cumpere mămăliga pe dolari şi să refuzi orgolios să o dai. Apoi, descoperi că mămăliga nu face doi lei, că nu ai ce face cu ea şi eşti disperat să o vinzi cui îţi dă oricît pe ea. Cam asta e istoria tranziţiei economice româneşti.

● Mămăliga doamnei inginer este metafora perfectă pentru o economie pe care am refuzat să o transformăm cu cap. Şi am ajuns să o transformăm din necesitate. Amuzant şi copleşitor, în acelaşi timp, ataşamentul pentru fabrici. „PNŢ ne perturbează buna activitate din fabrici“, strigă unul. Fabricile – locul de muncă. Le-au apărat oamenii ăia cum apăra URSS pacea: pînă nu mai rămîne piatră peste piatră. 

● Obsesia securistică şi cea a locului de muncă sînt strîns legate. Locul de muncă disciplinează. Locul de muncă încolonează. Locul de muncă obsedează. Despre Corneliu Coposu, cineva izbucneşte: „Cine sînt ăştia? Să-i verifice! Să-i verifice după Cartea de Muncă!“. Aici mai intervine şi alt mesaj subliminal: ei, oamenii răi, nu pot fi dintre noi, dintre oamenii muncii, trebuie să fie ceva în neregulă cu ei. Oare ce ar fi făcut dacă chiar ar fi văzut Cartea de Muncă a lui Coposu, care muncise pe şantiere? I s-ar fi ars circuitele? Ăştia sînt cei primitivi. Alţii sînt însă versaţi, propagă calomnii sofisticate: „Ion Raţiu a fost locotenent al lui Horia Sima“ / „Coposu a fost agent al Siguranţei, l-a trădat pe Maniu“. Astea nu sînt vorbe pur şi simplu, ci manipulări subtile,
securiştii lucrau deja pentru noua putere. 

● Ar ieşi un film tare din următoarea idee: să încerci să-i găseşti pe oamenii din film. Să-i întrebi ce mai fac, ce au făcut, ce au păţit fabricile lor, dacă au obosit, în sfîrşit, de talk-show-uri. Am în cap o carte şi un film care să meargă pe urmele celebrului slogan „Ceauşescu şi poporul“: despre el ştim, dar ce s-a întîmplat cu poporul?