Atacul sîngeros din Franţa poate fi un punct de cotitură între două lumi, între Europa de ieri şi Europa de mîine. În Berlinul divizat după război, checkpoint Charlie era punctul de trecere dintre două Europe, cea a terorii şi cea a libertăţii.

Oricîţi terorişti islamişti ar vîna şi ar prinde forţele europene de securitate, problema nu dispare pentru că nimeni nu atacă răul la rădăcină. Un pas spre însănătoşire ar fi ca spaţiul islamic şi statele musulmane să ia atitudine, ferm, clar şi tare, să audă toată lumea. Asta nu se întîmplă, din păcate. În cazul atacului oribil de la Charlie Hebdo – pînă la ora la care scriu –, reacţii de condamnare din spaţiul islamic nu au venit decît din Iran, Turcia, de la Liga Arabă şi de la centrul religios şi universitar egiptean Al Azhar.     

Au apărut şi cîţiva lideri religioşi sau asociaţii islamice ori moschei occidentale, cu declaraţii şchioape în ce priveşte condamnarea propriu-zisă a atacului, spun şchioape pentru că a zice că fapta este considerată o crimă din punct de vedere islamic, deşi corect, nu este suficient. Mesajul, ca să aibă efect, ar fi trebuit să fie clar de condamnare a atacului asupra libertăţii de expresie.

Un alt mesaj clar trebuia să vină, de multă vreme, de la chiar autorităţile europene, mai ales de cînd lumea s-a trezit în faţa organizaţiei teroriste Statul Islamic, în faţa realităţii că tot mai mulţi tineri musulmani europeni sînt adepţii unei forme denaturate, scîlciate, de islam, şi aleg să plece să ucidă în Siria şi Irak. Aici e vorba despre un mesaj clar că nu există toleranţă pentru terorism. Exact opusul a fost transmis cînd justiţia a dat pedepse aproape rizibile în Germania sau în Marea Britanie ori în Franţa, unor persoane despre care s-au prezentat dovezi că au fost în Siria şi Irak alături de Statul Islamic. Sau cînd simpatizanţi ai aceleiaşi mişcări teroriste s-au simţit suficient de confortabil şi de în largul lor încît să atace cu macete, în Germania, persoane care participau la un marş paşnic anti-Statul Islamic.

Organizatorii atentatului de la Charlie Hebdo mizează pe crearea unei rupturi între musulmani şi non-musulmani, între autorităţile europene şi populaţia musulmană. Atacul poate determina acţiuni mai ferme de control şi verificare, în comunităţile musulmane, pentru a contracara atentate similare şi, în acelaşi timp, oferă muniţie formaţiunilor de extremă-dreapta. Rezultatul: un peisaj perceput ca cel puţin neprietenos de cetăţenii musulmani, un fond propice pentru islamiştii radicali să îşi racoleze noi şi noi adepţi. În timp ce statele occidentale neagă că ar exista o ciocnire a civilizaţiilor şi şovăie între permisivitate excesivă şi intervenţie dură, islamiştii radicali şi organizaţiile teroriste se dezvoltă în acest mediu ambiguu.

Nu este exclus ca atentatul din Paris să reprezinte o justificare pentru noi măsuri de control din partea diverselor servicii de informaţii, măsuri care să reaprindă dezbaterea libertate vs siguranţă, măsuri despre care, pe bună dreptate, s-a spus că nu au fost tocmai eficiente, de vreme ce, pe cînd NSA trăgea cu ochiul în e-mail-urile noastre europene, comunitatea de informaţii s-a trezit surprinsă de coagularea şi apariţia organizaţiei teroriste Statul Islamic.

Mai mult, tragedia de la Charlie Hebdo este şi un atac al marginalilor devianţi ai islamului la adresa aşa-numitului islam moderat sau de mainstream. În condiţiile în care, ca reacţie la atentat, moschei sînt atacate, reprezentanţii islamului moderat se trezesc blocaţi şi lăsaţi fără argumente pentru înţelegere cu nonmusulmanii. Punctul vulnerabil al radicalilor pe care, încă inexplicabil, liderii moderaţi nu reuşesc să-l atace public, este tocmai ideologia islamistă extremistă, care trebuie desfăcută sub ochii lumii de teologi islamici moderaţi şi expusă bucată cu bucată, în toată sfidarea ei faţă de principiile de bază ale islamului şi faţă de pierderile de vieţi tocmai ale musulmanilor pe care jihadiştii pretind că îi apară; ca în cazul poliţistului Ahmed, ucis în atacul de la Charlie Hebdo, şi al sutelor de musulmani care şi-au pierdut viaţa în atentate teroriste islamiste, pe teritoriul european şi american.

O altă problemă este că islamul moderat european şi cu atît mai puţin lumea islamică, departe de Occident, încă nu reuşesc să se poziţioneze confortabil în raport cu forme ale libertăţii europene de expresie pe care le percepe drept extreme sau ofensatoare, cum este cazul oricăror referiri umoristice, satirice sau ironice, la adresa figurilor religioase.

În plus, atentatorii de la Charlie Hebdo au mai pus o piatră şi pe mormîntul islamului politic, al ideii că poate exista o democraţie, în acelaşi timp islamică, dar şi cu libertate de exprimare, inclusiv pe teme religioase.

Comparaţia cu ce s-a întîmplat după publicarea caricaturilor cu profetul Mahomed, în Danemarca, acum cîţiva ani, şi ce s-a întîmplat la Charlie Hebdo, acum, ne arată clar spre ce a evoluat situaţia în Europa. Dacă atunci, reacţia s-a tradus în mitinguri de protest ale musulmanilor, în majoritate paşnice, la Charlie Hebdo caricaturile au fost o condamnare la moarte.

Astăzi, Charlie Hebdo este punctul prin care depinde de noi spre ce fel de Europă vom trece. La ora la care scriu, deja au început atacuri antiislamiste, ca reacţie la uciderea caricaturiştilor. O reacţie extrem de periculoasă, dar previzibilă la o problemă care îşi are sursa mult mai adînc decît în atacul de la Paris. Caricaturiştii de la Charlie Hebdo rîdeau de sfinţi, însă reacţia publică i-a transformat tocmai în sfinţi ai libertăţii de exprimare, sub imperiul şocului de a asista la primul atac cu victime asupra unei instituţii de presă, în fapt, un atac asupra libertăţii de exprimare şi asupra a ce a însemnat, pînă recent, modul de viaţă european. Spun asta pentru că Europa pe care o ştiam s-ar putea să nu mai existe.

Două lumi cu istorii şi evoluţii complet diferite, Europa şi spaţiul islamic, s-au aflat în permanent contact de-a lungul secolelor, au făcut comerţ şi schimb de idei, au comunicat, dar nu au evoluat împreună. Califatele maure din Spania au lăsat urme culturale, dar nu au influenţat formulele sociale, politice şi de guvernare ulterioare. Suprapunerea lumii occidentale pe cea orientală, prin prezenţa puterilor coloniale, a avut efecte catastrofale care otrăvesc pînă astăzi relaţia dintre musulmani şi occidentali şi reprezintă o eternă şi infinită muniţie pentru jihadiştii care vor să demonstreze că occidentalii sînt duşmani ai musulmanilor pe care nu îi respectă şi cărora le-au exploatat şi le exploatează încă resursele, în ţările de baştină din Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

Acum aceste două lumi s-au intersectat şi se suprapun azi pe continentul european. O parte din spaţiul islamic respiră în spaţiul european şi, evident, apar ciocniri.

Teroriştii pot fi vînaţi, prinşi şi pedepsiţi, dar ce se întîmplă cu fondul şi atmosfera care i-au produs? Avem, pe de o parte, o lume islamică reverenţioasă, cu spiritul profund ancorat în tradiţie, în care simbolurile sînt sacrosancte, şi, de cealaltă parte, o lume pragmatică, secularizată, care s-a schimbat prin dărîmarea idolilor de toate felurile, prin regîndiri, inclusiv sîngeroase, de concepte sociale şi de guvernare. Avem, pe de o parte, un spaţiu islamic în care imaginile umane, în special ale sfinţilor, sînt considerate blasfemice şi, de cealaltă parte, o lume occidentală în care imaginile sînt doar instrumente de comunicare.

Unde şi cum poate fi găsit un numitor comun? Speranţa a fost multă vreme în musulmanii la a doua sau a treia generaţie în Europa, cei născuţi, crescuţi şi educaţi aici. Surpriza neagră a fost că tocmai din rîndurile lor îşi recrutează adepţi şi luptători organizaţiile teroriste ca Al Qaida şi Statul Islamic. Mai mult, autorităţile europene se dovedesc, de multe ori, incapabile să facă diferenţa între islamul moderat şi cel radical, incapabile şi şovăitoare cînd e vorba să expulzeze lideri religioşi care, în emisiuni TV, pledează pentru libertatea imperativă de expresie religioasă a musulmanilor, iar în moschei au discurs radical, militant, antieuropean şi agresiv faţă de libertatea de exprimare „ofensatoare“ a majorităţii nonmusulmane.

Eşecul politicilor de integrare este pe cît de evident pe atît de bine camuflat sub discurs corect politic. Pînă acum, în Europa nu au avut loc dezbateri reale, profunde şi generatoare de soluţii, pentru că totul a fost sufocat sub un munte de etichete ideologice de toate felurile, pînă cînd subiectul integrării a devenit toxic. De cîştigat au avut doar xenofobii şi extremiştii din toate taberele care şi-au îmbrăţişat etichetele, şi unii dintre ei au ajuns cu ele în Parlamentul European, iar ceilalţi – în subteranele islamului radical.

Fără un numitor comun, rămîne varianta ca una dintre lumi să cedeze. Şi aici se pune problema care mai este identitatea europeană, o identitate care s-a construit în mii de ani, la fel – sistemul de valori, pornind de la rădăcinile creştine, trecînd prin reformele religioase, etica protestantă a muncii, progres tehnologic, dinamism economic, secularism şi drepturile omului, o identitate în care religia este alocată spaţiului privat, iar termenii comportamentului social, economic şi politic sînt strict secularişti.

Sînt analişti care spun că religia drepturilor omului nu este la fel de puternică cum este religia lui Dumnezeu, oricare ar fi acesta, şi că Europa riscă să se piardă pe sine pentru că identitatea ei a fost separată de creştinism, de religie. De aceea, Europa lui „Sărbători fericite“, în loc de „Crăciun fericit“ ori „Paşti fericit!“, nu are răspuns cînd în spaţiul său secularist apar, de exemplu, musulmani care spun că îi ofensează prezenţa brazilor de Crăciun, în locuri publice, sau că vălul islamic este o formă de exprimare religioasă şi trebuie permis, pentru că altfel sînt îngrădite drepturile omului.

Cîtă vreme se va pune mai degrabă problema cedării de o parte sau de alta, în loc de a găsi formula de coexistenţă pe baza unor valori comune, cîtă vreme Europa nu va şti cine vrea să fie, cîtă vreme islamul nu va arunca în luptă rădăcinile sale teologice paşnice împotriva radicalismului şi nu va sancţiona public şi ferm deraierile ideologice, atacuri ca cel de la Paris vor mai avea loc, tineri europeni musulmani vor mai fi fascinaţi de organizaţii teroriste, ideologia va mai naşte monştri, iar noi toţi vom trece prin checkpoint Charlie spre o Europă pierdută.

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi.