„Statele în care elitele politice intră în conflict cu elitele media nu strălucesc prin democraţie“, spune Adrian Cioroianu la Realitatea TV. Eu unul nu prea pricep ce are a face trimiterea de bani către un infractor din Indonezia cu elita presei. Discuţia pare tot atît de logică precum cea despre talentele literare ale lui Sorin Ovidiu Vântu, descoperite şi atestate de Mircea Dinescu. E încă unul dintre momentele în care aş vrea să îmi dau o demisie simbolică din meseria de jurnalist. Oricum nu mă simţeam bine în aceeaşi meserie cu alde S.R. Stănescu sau Bogdan Chireac. Acum aflu de la colegul Cioroianu că sînt coleg şi cu Sorin Ovidiu Vântu. Ba chiar el face parte din elita media, despre mine nu sînt sigur că e aşa. Noroc că nu am nici talent şi nici ambiţii literare, altfel aflam de la Mircea Dinescu că sînt dublu coleg cu Vântu. Să fim serioşi, Vântu face parte din presă cum fac eu parte din categoria îmbogăţiţilor prin inginerii financiare. De fapt, Vântu et comp nu sînt elita, ci problema presei din România. 

Să facem o recapitulare. Luna trecută am asistat la un moment istoric, despre care am vorbit nemeritat de puţin: compania germană WAZ şi-a anunţat ieşirea de pe piaţa românească, unde mai avea jumătate din acţiunile ziarului România liberă. Bodo Hombach, managerul WAZ, a spus că investitorii străini nu pot concura cu patronii locali. Ringier a rămas doar cu Libertatea, care e tabloid. Au mai rămas investiţii străine la PRO-TV, Prima TV, radiourile Europa Fm şi Radio 21. Oricum, nu acolo unde se face agenda. Putem spune deci că investitorii locali deţin acum media românească. Cum am ajuns aici? 

Am lucrat recent la capitolul românesc dintr-un viitor studiu comparativ despre media în Europa. Am încercat acolo un scurt istoric al presei româneşti de după 1989. Aşa cum o văd eu, a fost povestea a patru actori colectivi: statul, jurnaliştii, investitorii străini şi investitorii locali. Într-o frază, povestea ar putea fi aşa: totul a început prin lupta între stat şi jurnalişti, s-au amestecat la un moment şi companii străine, iar în final au cîştigat patronii locali. 

Patru au fost vîrstele presei după 1989. Prima: Perioada dominată de stat – 1990-1995. Statul iliescian a încercat să ţină controlul şi a reuşit o perioadă, mai ales prin TVR. Privatizarea Adevărului către angajaţi, apariţia Evenimentului zilei care a revoluţionat presa scrisă şi apoi apariţia PRO TV au fost momentele marcante pentru declinul statului. Victoria lui Emil Constantinescu în 1996 s-a datorat în mare măsură şi acestei prese care ieşise de sub papucul statului. 

A doua perioadă: dominaţia jurnaliştilor – de prin 1995 pînă la începutul anilor 2000. A fost epoca marilor voci ale presei, ţineţi minte galeria de la Marius Tucă Show. Într-un fel sau altul, oameni care scriau (unii aveau şi alte afaceri, dar conexe scrisului) deţineau puterea în presă. Acum, cînd spun că jurnaliştii dominau, nu trebuie să ne gîndim la un peisaj bucolic în care oameni curaţi, mînaţi de principii, luptau cu răul. Din păcate, nu prea a fost aşa. Dimpotrivă, tocmai falimentul moral al presei dominate de jurnalişti a deschis calea falimentului propriu-zis, de unde a urmat preluarea de către investitori.  

Bolile presei româneşti 

Trei au fost bolile presei dominate de jurnalişti: personalizarea, o legătură complicată cu sursele de venit şi lipsa de apetit pentru standarde etice. Personalizarea a însemnat că organele de presă nu prea au devenit instituţii. Adică organizaţii de presă care să se bazeze pe reguli, pe politici editoriale clare şi pe o legătură coerentă cu publicul propriu. Nu prea am avut ziare propriu-zise, am avut mai degrabă ziarul lui Cristoiu, ziarul lui Nistorescu, ziarul lui Băcanu, ziarul lui Popescu. Mai puţin Ziarul pur şi simplu. Personalităţile editorilor au înghiţit instituţiile de presă. Ideile, nazurile, idiosincraziile lor au ţinut loc de politici editoriale. Personalizarea a dus şi la fragmentare extremă. Din fragmentare decurge a doua problemă: relaţiile complicate cu sursele de venit. Ziarul lui cutare se ţinea din ce putea să aducă acel cutare. Din personalizare a decurs a treia problemă: lipsa de apetit pentru reguli etice. Discuţiile lansate de ONG-urile de presă (CJI, MMA) se loveau de intoleranţa marilor editori care o luau la modul personal: din moment ce dorinţa mea e politică editorială, de ce e nevoie de reguli, nu e de ajuns conştiinţa mea? Nu a fost de ajuns. 

Marii editori au intrat treptat în declin. A fost o perioadă mixtă, cu jocuri de putere între ziarişti şi patroni, mai ales străini atunci. Băcanu, Nistorescu, urmaşii lui Tinu au vîndut investitorilor. Am asistat atunci la conflictele între companiile străine şi aceşti mari editori, care nu s-au putut adapta la rolul de angajaţi. Într-un fel sau altul, marile ziare au trecut prin episoade similare de conflicte patronat – editori. Aceasta a fost o etapă intermediară, pe care am localizat-o, în periodizarea mea, pe la mijlocul anilor 2000. Tot atunci, statul a încercat să recupereze ceva teren şi a reuşit parţial, sub domnia lui Adrian Năstase, cel cu publicitatea de stat plătită preferenţial, cu datoriile către stat amînate preferenţial şi cu ştirile pozitive despre domnia sa obţinute, prin coincidenţă, la fel de preferenţial. De prin 2005 – 2006 am intrat în etapa ultimă, definitivată simbolic prin aruncarea prosopului de către WAZ şi prin corul bocitoarelor lui Vântu. Ce s-a întîmplat cu cei patru actori colectivi? Statul este ostil, dar cam impotent. De fapt, acea parte a statului condusă de Traian Băsescu, ajunsă în conflict cu patroni de presă (cu excepţia fratelui G.C. Păunescu). Un stat prea ostil şi prea prost pentru a propune strategii constructive pentru dezvoltarea presei (de pildă, să aplice regulile anti-concentrare din legea audiovizualului sau să legifereze împotriva proprietăţii încrucişate în media). În schimb, are imaginaţie cînd vine vorba de invective sau de gîndit strategii ad-hoc de pedepsire a presei (vezi propunerea Prigoană). Cu alte cuvinte, un stat prea prost pentru a se alia cu jurnaliştii împotriva patronilor acestora. 

Ce s-a întîmplat cu jurnaliştii? Breasla jurnaliştilor ca atare este destructurată. Cu toate problemele sale, Clubul Român de Presă era totuşi o forţă în perioada de dominaţie a editorilor, acum aproape că nu mai există. Marile voci ale presei şi-au uzat credibilitatea, nu mai contează în faţa patronilor, cei mai oneşti tac, cei mai corupţi sar să spună că orice critică împotriva lor şi a patronilor este un atac la libertatea presei. Investitorii străini au pierdut partida şi au ieşit de pe piaţa de presă mainstream. Mai au oarecare redute prin presa tabloidă, singura parte a presei care face profit. Patronii locali (să le spun moguli?) deţin acum controlul. Ei reprezintă presa. Aşa am ajuns eu coleg cu Sorin Ovidiu Vântu. Sau poate că nu.