Mi-au atras atenţia două articole, care ar merita să nu treacă pe lîngă noi nedezbătute. Primul – apărut în Adevărul, 28 febr.: „De azi, rromii au tribunal“. Începe chiar aşa: „Dorin Cioabă, fiul autointitulatului rege al rromilor – Florin Cioabă –, inaugurează astăzi primul Stabor Ţigănesc oficial“. Rezum articolul. Familia Cioabă a inaugurat deci un „Palat de Justiţie“, care a costat peste 200.000 de euro. Dorin Cioabă va fi preşedintele tribunalului şi va prezida peste şapte judecători. „Magistraţii“ (Adevărul a pus cu ghilimele, pun şi eu) vor purta robe vişinii, iar din poze chiar aşa şi reiese: robele le imită pe cele ale judecătorilor din tribunalele adevărate, doar că nu sînt negre. Un alt articol din acelaşi grupaj („Primul proces la Tribunalul Ţigănesc: dispută pe cocoşeii bunicii“) vine şi cu motivaţia concretă, expusă de o femeie din sală: „E bine că nu ne mai judecăm în stradă, că rîdeau oamenii de noi. Mai demult, judecata se ţinea în faţa corturilor de ţigani“.

Pe lîngă Cioabă, ceilalţi judecători au experienţă multă în stabor, între 15 şi 50 de ani, şi reprezintă fiecare cîte o comunitate: căldărari, argintari, nomazi, giambaşi şi gabori. Ce anume judecă tribunalul? „De obicei, relaţiile dintre soţi sînt judecate, dar şi neînţelegerile şi scandalurile între fraţi sau rude. Spre exemplu, dacă femeia a preacurvit, atunci atît ea cît şi părinţii, fraţii şi copiii ei sînt excluşi din etnie. Practic, pedepsele date de Staborul Ţigănesc se referă mai mult la viaţa socială, iar cei găsiţi vinovaţi sînt marginalizaţi, apoi sînt obligaţi să întemeieze familii cu români şi aşa li se pierde urma“ explică Dorin Cioabă, reporterilor.

Întrebaţi despre caz, doi experţi au opinii contrare. Profesorul universitar de drept Gheorghe Bichicean spune  că „este inadmisibil ca într-un stat de drept să avem două sisteme, unul al statului şi altul al unei etnii“. Sociologul Nicolae Gheorghe spune însă că e doar „un mod de reglare amiabilă a divergenţelor, cerînd sfatul comunităţilor“.

Cine are dreptate, juristul sau sociologul? Ameninţă noul tribunal justiţia legală a statului? Mă întorc la ce declara femeia respectivă: pînă acum se judecau în faţa cortului, acum au tribunal. Un tribunal cu robe, cu steaguri, cu şedinţe de judecată. Altfel spus, un tribunal care imită în formă tribunalele legale. Le imită şi în substanţă? Aceasta este întrebarea. Nicolae Gheorghe are dreptatea lui, există nişte beneficii clare ale judecăţii tradiţionale, oamenii îşi rezolvă conflictele mai uşor. Există însă şi riscuri? S-ar putea. Dorin Cioabă spune că tribunalul său poate doar să excludă oameni din comunitate, care astfel se vor amesteca cu românii şi li s-ar pierde urma. Cioabă emană aici o mentalitate tradiţionalistă dură: cel mai rău lucru care i se poate întîmpla unui rom e să i se piardă urma printre români. Să se integreze. Sau să fie asimilat – ziceţi-i cum vreţi, ideea tot aia e: eşti rom dacă respecţi nişte reguli impuse de noi, dacă nu, te dăm afară, te asimilezi, dispari ca rom.  Că ştie sau nu, Cioabă practică un multiculturalism vehement: stăm în grupul nostru, nu ne amestecăm cu cei din afară. Dar pînă unde merge autoritatea aceasta tradiţională? Dacă, de pildă, o fată romă promisă prin logodnă unuia din comunitate se răzgîndeşte, ce se va întîmpla cu ea? Ce fel de pedepse va dicta staborul atunci? Sau să mergem pe exemplul preacurviei, dat chiar de Cioabă. Un delict care nici nu există în legea civilă modernă. Dacă o femeie preacurveşte (înţeleg că la bărbaţi e OK), familia ei – tatăl, fraţii – plăteşte prin ostracizare? Am avea motive să credem că respectiva va fi bătută crunt? OK, nu avem crimele de onoare din ţările islamice, dar dacă o femeie e bătută de rude pentru că un tribunal a decis o pedeapsă colectivă contra unei familii, se numeşte instigare la violenţă? Se numeşte că preşedintele tribunalului Cioabă a comis o infracţiune? Întreb, speculez, dar scenariul mi se pare probabil. Se ajunge la un conflict între legea tradiţională colectivistă şi drepturile individuale ale omului? Ar trebui ca statul român să observe măcar atent fenomenul tribunalului de la Sibiu pînă răspundem la aceste întrebări? Cazul îmi aminteşte de ceva similar de cînd eram în Anglia. Şeful Bisericii Anglicane a spus într-un interviu că legea islamică sharia ar trebui acceptată în Anglia. A fost atunci o furtună de presă extraordinară. Statul modern nu poate tolera aşa ceva, a tunat presa. Cei care susţineau ideea dădeau însă exemplul altor tribunale tradiţionale care funcţionau în Anglia, cum ar fi cele rabinice. Da, spuneau oponenţii majoritari, dar rabinii ăia se ocupă de chestii soft, de divorţuri şi logodne, sharia înseamnă mai mult decît atît, înseamnă şi pedepse pentru indisciplinaţi. Pînă la lapidare. Dezbaterea a fost interesantă, deşi a rămas în coadă de peşte.

Staborul-tribunal de la Sibiu reprezintă un caz chiar şi mai interesant. Judecata tradiţională funcţiona tocmai pentru că trecea neobservată de către majoritate, era sub radar. Se adunau oamenii în faţa cortului sau a casei, îşi aruncau în cap acuzele şi acceptau decizia bătrînilor. Ce ar avea statul de obiectat aici? Doar nu o să punem poliţiştii să urmărească cum se rezolvă păruielile dintre rude. Nu e nimic greşit în sine cu medierea tradiţională. Dar în comunităţile cu control social strict, vinovaţii sînt şi pedepsiţi, de obicei. Iar vinovaţii lor nu sînt şi vinovaţii statului modern, cum reiese din exemplul preacurviei. Au existat victime? Femei bătute? Minore măritate cu forţa? Nu ştim, era sub radar. Dar acum, Cioabă nu mai vrea sub radar. Are tribunal. Cu şase steaguri (al Indiei, al României, al UE, al tribunalului, al casei regale Cioabă şi iar al României). Cu robe. Totul va fi mai vizibil. Cazurile ruşinoase se vor rezolva cu public. Poate chiar cu presa. Pariez pe un scandal în următoarele luni.

Dacă înţelegeţi din cele de mai sus că vreau să fiu ironic, chiar nu este cazul. Mi se pare un caz foarte serios. Într-o ţară care se schimbă masiv, o comunitate îşi upgradează judecata tradiţională într-un fel de tribunal. Doar că judecata tradiţională e gîndită să pedepsească prin ostracizare, deci să ţină membrii comunităţii închişi în limitele simbolice ale acelei comunităţi. Cum va putea face asta? Şi cum va putea statul modern – justiţia paralelă asta a noastră, a tuturor, deci şi a romilor – să protejeze indivizii contra comunităţii? Moment în care ajung la un articol extraordinar publicat în România liberă din 9 martie: „Coşmarul alb al rromilor – căsătoriile între copii“, de Claudiu Berbece. Acolo, sînt intervievaţi asistenţi sociali, reprezentanţi ai ONG-urilor şi ai statului despre fenomenul căsătoriilor între minori (Berbece citează numărul romilor care ar mai practica acest obicei între 50.000 şi 200.000). 

Căsătoria între minori este tradiţională (şi nu doar la romi, bunica mea tot aşa a fost măritată, la ţară, în anii ’30), deci ar trebui apărată de tribunalul multicultural al lui Cioabă. Dar este ilegală după legea civilă. În care caz, cele două justiţii nu vor mai fi paralele, ci se vor da cap în cap.