„Oamenii şi naţiunile“ – diplomatul israelian Abba Eban a observat cîndva –„se comportă înţelept atunci cînd au epuizat toate alternativele.“ Se va întîmpla acelaşi lucru în cazul Statelor Unite în ce priveşte Siria – cea mai dificilă şi periculoasă problemă din Orientul Mijlociu de azi?

Pînă acum, politica SUA s-a redus la bombardamentele punctuale împotriva extremiştilor sunniţi şi la efortul de a pregăti în jur de 5000 de „oponenţi moderaţi“, despre care s-a presupus că-i vor învinge pe ceilalţi sunniţi, vor înfrînge forţele preşedintelui Bashar al-Assad, în cele din urmă, vor mărşălui victorioşi către Damasc – poate cu un pod aerian făcut de avioanele SUA. Astfel, Statele Unite au continuat să facă ceva greşit – sau, în cel mai bun caz, inadecvat: să-i asculte şi, mai rău de atît, să-i creadă pe cei care au fost parte a problemei.

Preşedintele Barack Obama are dreptate cînd spune că distrugerea Statului Islamic e un obiectiv pe termen lung. Totuşi, deşi Obama a identificat corect Statul Islamic drept ceea ce SUA nu-şi doreşte în zonă, nu a reuşit să identifice ceea ce SUA vrea pentru Siria – pentru care America ar trebui să stimuleze sprijinul în zonă şi în comunitatea internaţională mai largă. Aşa cum Irakul nu poate fi guvernat doar de şiiţi, Siria nu poate fi guvernată în mod eficient doar de majoritatea sunnită.

Siria e problema proverbială din iad, o ţară ale cărei graniţe au puţin de-a face cu identităţile sectare întîlnite în Levant. Graniţele Siriei, aşa cum mulţi au observat, au fost trasate rapid şi în secret, cu un secol în urmă, de către miniştrii de externe ai Franţei şi Marii Britanii. Nu trece o zi fără ca cineva să nu menţioneze acest lucru sau fără să propună un nou set de fapte. Chiar şi Statul Islamic, pentru care istoria pare să se fi terminat în secolul al VII-lea, a făcut referire la moştenirea colonială a graniţelor regiunii.

Dar linia Sykes – Picot nu este singura problemă fundamentală a Siriei. Pînă la urmă, graniţele în Africa, Europa, America latină, Asia şi America de Nord sînt înrădăcinate în istorii complexe, pe care puţini dintre noi ar vrea să le mai retrăiască. În Orientul Apropiat, orice efort de a schimba graniţele e posibil să creeze mai multe probleme decît rezolvă.

Problemele pe care SUA le întîlneşte în Siria au o origine mult mai recentă. În ajunul Primăverii Arabe, şi în mijlocul neliniştii crescînde printre sirienii care încercau să pună capăt regimului brutal al lui Assad, SUA şi Franţa şi-au trimis ambasadorii să viziteze Hama în iulie 2011, pentru a îndemna la unitate mişcarea novice a opoziţiei. Hama era cunoscut pentru populaţia sa sunnită şi ca fiind anti-Assad – ceea ce, de multe ori, se materializa în proteste violente şi în măsuri de represiune şi mai violente. Era, de asemenea, binecunoscut drept cuib al activităţii Frăţiei Musulmane.

Vizita, în mod sigur, nu a unit opoziţia. Cel mai important rezultat a fost eliminarea oricărei posibilităţi de a avea de-a face cu guvernul Assad. Într-adevăr, decizia SUA de a trece în mod deschis de partea protestatarilor din Hama a însemnat sfîrşitul oricăror influenţe a acestora asupra allawiţilor, tribul pe care se bazează regimul lui Assad, marginalizîndu-le efectiv.

Problema Siriei nu e pur şi simplu prezenţa lui Assad la putere; îndepărtarea regimului său nu va armoniza, singură, interesele înglobate în cuvertura peticită a ţării, cîrpită din identităţi etnice şi sectariene. E nevoie de luarea în considerare mai atentă a viitorului Siriei şi a felului în care ţara va fi guvernată democratic.

Obama a comparat politica sa siriană cu operaţiunile împotriva celulelor teroriste din Cornul Africii. Fără îndoială, această abordare trebuie inclusă. Dar aşa cum Martin Dempsey, şef al Statului Major Interarme american a lăsat să se înţeleagă, atunci cînd a facilitat o discuţie privind prezenţa unei componente terestre a SUA în Campania împotriva Statului Islamic, puterea militară a SUA nu poate fi folosită gradual şi indecis. Trebuie să fie un element în soluţia la un conflict care arată puţine semne de a se diminua de la sine.

Există trei cercuri concentrice ale implicării diplomatice a SUA: efortul reuşit în Bagdad de a-l expulza pe fostul prim-ministru Nouri al-Maliki şi, încercînd astfel să cîştige înapoi inimile şi minţile sunniţilor, efortul de a adînci dialogul cu state regionale precum Arabia Saudită, şi efortul mai larg de a angaja lideri internaţionali. Administraţia Obama a folosit efortul de a-l îndepărta pe Maliki ca trambulină pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile în zonă. Dar nu este deloc clar dacă partenerii regionali sînt pregătiţi să coopereze cu un Irak condus de şiiţi.

Pe cît de importantă este această diplomaţie regională, o abordare a SUA care include guvernarea unitară în Irak va fi problematică, avînd în vedere conducerea şiită. Actuala opinie despre soluţii politice posibile are în vedere alegeri provizorii, urmate de un proces constituţional acceptat de cele două părţi beligerante. Dar realităţile de la faţa locului pun sub semnul întrebării soldarea oricărui proces electoral într-o autoritate provizorie capabilă să creeze un sistem politic sustenabil.

Această stare de lucruri cere diplomaţie la nivel internaţional, pentru a identifica un plan funcţional pentru viitorul Siriei, care să poată fi susţinut de oameni rezonabili. Siria poate fi unică, dar problemele guvernării unei ţări multietnice nu sînt. Multe din soluţii (un parlament bicameral şi structuri provinciale foarte descentralizate, de exemplu) sînt binecunoscute.

Mulţi vor combate această opinie, susţinînd că identificarea liniilor directoare ale unei posibile soluţii politice ar însemna să-i tratezi de sus pe sirieni. Dar cînd guvernarea disfuncţională a unei ţări a cauzat moartea a sute de mii de civili inocenţi şi ameninţă ţările învecinate, asemenea obiecţii nu-şi au locul în dezbatere.

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de Est, este decan al Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver, şi autorul volumului Outpost, în curs de apariţie.

© Project Syndicate, 2014
www.project-syndicate.org

traducere de Iaromira POPOVICI