Ca unei profesoare de română ce mă aflu, articolul dlui Dan Ungureanu din nr. 308 al Dilemei vechi, intitulat „Educaţia axată pe competenţe“, mi-a stîrnit, fireşte, interesul. Consider că orice dezbatere despre starea învăţămîntului românesc actual este binevenită, cu condiţia să fie altceva decît o perdea de fum electorală, publicistică sau cu mai ştiu eu ce mize străine substanţei dezbaterii înseşi. Cititoarei dilematice ce sînt, articolul acesta a reuşit însă, înainte de orice, să-mi stîrnească mirarea şi ceea ce urmează răspunde în primul rînd acestei mirări. Uluiala mea se naşte, e-adevărat, înainte de a atinge chestiunile de fond ale articolului – pentru că ea priveşte stilul şi strategiile retorice pe care dl Ungureanu înţelege să le pună în act.
 
Astfel, cu o ironie ce se doreşte zdrobitoare, domnia sa îi sancţionează pe miniştrii Educaţiei din ultimii ani, luîndu-le în rîs...numele de familie: „Bramburica, Hîrdău şi urmaşii lor...“. La şcolile cele bune de la care domnia sa crede că trebuie să luăm pildă noi, românii, lecţia cu „e interzis să porecleşti“ (no name calling) se învaţă, cred, în clasele primare: gestul (într-o dezbatere de idei sau de principii) este expresia unei răutăţi „slabe“, căci lipsite de (alte) argumente. Din aceeaşi categorie strategică face parte şi aluzia la obrazul bărbierit sau nebărbierit al lui Mircea Miclea, obiect al ironiilor autorului. Nu ştiu, dilematică împotmolită în mirări, ce să înţeleg din „E aiuritor că oameni cu obrazul îngrijit bărbierit, ca fostul ministru MM..., au cauţionat reforma învăţămîntului bazat pe competenţe“: eu, una, nu reuşesc să stabilesc o relaţie cauzală între barba unui ministru şi reformele acestuia. Iar cum Miclea apare în public ba cu obrazul ras, ba cu o barbă „sel et poivre de două zile“ (la modă, azi, în lumea bună...), nu ştiu nici la care dintre cele două stiluri face aluzie ironia subţire a dlui Ungureanu (şi, oare, domnia sa cum se poartă: bărbierit ca în fotografia de pe http://ro.wikipedia. org/wiki/Dan_ungureanu sau cu barbă mare, ca în poza de pe Facebook?)
 
Apoi, consideră că o întreagă ştiinţă este de invalidat, pentru a fi fost creată de „un psiholog bielorus din epoca lui Stalin“ (este vorba despre Vîgotski, întemeietor al psihologiei constructiviste – spune dl Ungureanu, subînţelegînd astfel că specializarea academică a lui Mircea Miclea, cel vizat de pamflet, este stalinistă). Nu ştiu exact – nu sînt psiholog – care e diferenţa dintre constructivismul lui Vîgotski şi cognitivismul studiat şi practicat în zilele noastre de Mircea Miclea, dar mă gîndesc că, în aceeaşi logică şi cu exemple mai aproape de domeniile sale de competenţă (dl Ungureanu este, dacă nu mă înşel, clasicist de formaţie, literat etc.), faptul că ştiinţa literaturii de azi se întemeiază (şi) pe contemporani ai lui Stalin precum Mihail Bahtin, Roman Jakobson sau Iuri Lotman ne aruncă pe toţi în căldarea cu pucioasă unde ard, nediferenţiat, sufletele incompetente ale celor ce au ghinionul unui fondator contemporan cu Lenin sau cu Stalin. Nu doar că mă îndoiesc de validitatea unor atari judecăţi, dar mă şi mir infinit de faptul că ele se pot naşte în mintea unui tînăr şi competent intelectual al zilelor noastre, nestaliniste. La fel ca şi grăbit-demolator-insinuanta „Mircea Miclea despre care s-a insinuat că ar fi familiar cu psihologia şcolară“ (s.n.), pe care consultarea CV-ului oficial al incriminatului o demontează imediat; e drept că un reformator al Educaţiei nu trebuie neapărat să aibă competenţe de psihologie şcolară, ci de... reformator al domeniului, dar aceasta ar cere, probabil, o fineţe superfluă a disocierilor, străină strategiilor insinuării neverificate.
 
Diatriba dlui Ungureanu se adresează insistent celor ce au distrus – consideră domnia sa – învăţămîntul românesc, adică „Mircea Miclea şi succesorii săi“ (sintagma se repetă insistent). Poate că, unde dl Ungureanu a fost plecat din ţară în anii dinainte de mandatul ministerial al lui Miclea, i-a scăpat faptul că reformele neterminate, aiuritoare, incoerente şi nereuşite ale învăţămîntului românesc postcomunist au o istorie mult mai veche; corect ar fi, eventual, să se spună „Mircea Miclea, predecesorii şi succesorii săi“. Dar, ca să fie mai limpede pentru un clasicist, îl invit pe dl Ungureanu să descopere singur care dintre predecesorii lui Miclea a exclus latina din programa liceală românească, condamnînd domeniul acesta de competenţă (ireductibil pentru un european civilizat, în genere, şi definitoriu pentru dl Ungureanu, în particular) la o agonie lentă, în şcoala românească de toate nivelurile. Poate că Mircea Miclea e un reformator nepriceput al Educaţiei noastre naţionale şi suferinde (bazate pe competenţe sau pe incompetenţe, de la caz la caz): dar nu e nici primul şi nici singurul, din păcate.
 
Nu în ultimul rînd, citesc perplexă generalizările grăbite ale supărărilor dlui Ungureanu, de genul: „N-a existat niciodată în manualele de anatomie vreo aluzie la bolile de care sîntem susceptibili“ sau „Credeţi careva că va aduce vreodată cineva un voltmetru într-o şcoală valahă? Nu vă îmbătaţi cu această iluzie“. Pentru că manualele noastre – chiar şi cele din comunismul cu care e comparată acum reforma criticată de dl Ungureanu – pomeneau îndeajuns de bolile cu pricina, după cum voltmetrul era un aparat familiar (cel puţin) laboratoarelor din liceele României profunde, încă din deceniul 7 al veacului trecut. Dincolo de acest detaliu istoric, dihotomia dintre „tocilarul“ din învăţămîntul tradiţional care „ştia să recite“ ce e voltajul şi „şmecherul ieşit dintr-o şcoală nouă, axată pe competenţe transversale, şcareţ ştie să citească un voltmetru“ mi se pare, şi ea, o exagerare: să nu existe cale de mijloc? Şi, dacă ar fi aşa, de ce oare a citi un voltmetru e lucru de şmecherie şi de ocară? Într-o logică fără dileme, lumea învăţămîntului văzută de dl Ungureanu se împarte între ştiinţa „veche, scolastică, bolşevică, ce va fi scoasă“ şi aceea „suplă, sexoasă, bazată pe competenţe, care va fi introdusă“ (...ca urmare a reformelor gîndite de un tip bărbierit şi specialist într-o ştiinţă suspectă, căci întemeiată de un contemporan bielorus al lui Stalin, ca să rezumăm argumentarul articolului). Descrierea celor două modele vorbeşte foarte elocvent despre imaginarul dlui Ungureanu cînd e vorba despre paradigme ştiinţifice, dar prea puţin despre subiectul „în chestie“.
 
...Care subiect era, de fapt, cel al alegerii între un învăţămînt „de tocilari“ şi unul „bazat pe competenţe transversale“. Tema nu e uşoară şi ea încurajează la reflecţii dilematice, cred. Dl Ungureanu îşi anunţă, de la început, ritos, opţiunea: „Şcoala nu trebuie să creeze nici un fel de competenţe. Şcoala trebuie să bage cu pîlnia cunoştinţe în elevi“. Fără nuanţe, fără pardon, fără dileme, lumea educaţională a dlui Ungureanu produce fie idioţi savanţi, fie şmecheri adaptaţi (prin aceea că ştiu citi un voltmetru...). Într-adevăr, trist peisaj; şi nu mă refer, de astă dată, la cel al reformelor româneşti în educaţie, ci la cel din viziunea unui intelectual format la şcoli occidentale, a unui universitar clasicist, a unui european al vremurilor noi, cum este dl Ungureanu. Despre competenţele, şi performanţele, şi reformele educaţiei naţionale, dezbaterea rămîne deschisă.
 
Ioana Bot predă literatura română din 1986. Este profesor universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai“; a predat în ultimul deceniu, ca profesor invitat, la universităţi din Elveţia şi Italia.