Mank (SUA, 2020), de David Fincher.

Filmele create în oglindă față de un alt film, de obicei în registrul parodiei, satirei sau unei reinterpretări personale a unei capodopere, apar nu rareori. Însă o peliculă gîndită atît conceptual, vizual, cît și scenaristic ca o replică în oglindă, o mise en abîme pe cît de sofisticată, pe atît de accesibilă unui public larg cum este Mank, care rescrie pînă la un punct geneza capodoperei Citizen Kane, sînt destul de rare.

David Fincher și-a gîndit cel mai ambițios și complex film al său de pînă acum, Mank, pe două paliere, perfecte vase comunicante. Pe lîngă reflexia în oglindă față de Kane, este și un omagiu adus epocii de aur a Hollywood-ului (sau, cum spune în Mank magnatul media William Randolph Hearst, personajul real care l-a inspirat pe Charles Foster Kane: „Este o eră de aur în care întreaga lume va fi o scenă”). Era o epocă de glamour și splendoare, cînd moguli ca Louis B. Mayer sau David O. Selznick făceau legea, cînd dive ca Jean Harlow sau Rita Hayworth erau afrodiziacele fabricii de vise, iar studiourile își permiteau să angajeze ca scenariști mari scriitori ca Upton Sinclair (pe care pe la spate îl atacau pentru socialismul său utopic, care lua mințile angajaților marilor studiouri ce începeau să aibă ambiții sindicale) sau F. Scott Fitzgerald, ale cărui opere erau mult prea literare pentru ambițiile mercantile ale Cetății Filmului.

Undeva la mijloc în acest peisaj complicat s-a aflat, în epoca frenetică a jazz-ului, protagonistul lui Mank, dramaturgul respectat pe Broadway și scenaristul de film Herman J. Mankiewicz, evreu de origine, alias Mank. Era o generaţie împărțită organic între decadență totală și triumf intelectual, pe care Scott Fitzgerald o caracteriza cel mai bine: „A crescut ca să descopere că toţi zeii sînt morţi, toate războaiele încheiate şi orice credinţă în oameni zdruncinată”.

Grație jocului histrionic al lui Gary Oldman, acest mare actor contemporan, Mank este un semiratat temut de mulți, ignorat de alții, admirat de și mai mulți, de o imensă cultură și un imens talent pe care și-l împarte cu alcoolul. Are în el un inepuizabil sarcasm inteligent și o tandrețe mare de tot față de toți cei din jurul său, cărora le deschide ochii ca să poată întrezări frumusețea acolo unde ea nu mai există sau nu o mai pot percepe din cauza blazării, ratării sau falsității vieții pe care o duc („Sînt ca un peștișor într-un bol, însă nimic nu-i al meu”, îi spune lui Mank, în debutul unei iubiri platonice, starleta Marion Davies (perfectă în rol Amanda Seyfried) – cea care a inspirat personajul Susan Alexander – în lungile și labirinticele cadre de urmărire prin grădinile luxuriante ale domeniului lui Hearst, care a inspirat fabulosul castel și oraș privat Xanadu din filmul lui Orson Welles).

De altfel, imaginea castelului Xanadu, cu lungile sale coridoare de marmură și sutele de statui, colecționate din Europa de către Kane, este cea de la care Mank concepe viitorul scenariu al filmului: „Însingurat în Xanadu, neterminatul și deja părăginitul palat al plăcerilor, Kane...”.

Ca și în Citizen Kane, camera de filmat devine, prin sensibilitatea lui Mank, reflexul unui ochi de poet (era epoca în care se paria pe sume mari pe, spre exemplu, durata plutirii unei frunze pînă la pămînt), căci, așa cum spunea Orson Welles, „fără acoperirea poeziei, cinematograful ar fi rămas o simplă curiozitate tehnică”. De aici și cromatica stilizată în alb-negru, accentul pe profunzimea cîmpului vizual și fluiditatea camerei în spațiu, trecerile de la un detaliu la altul cărora li se dă o amploare aproape cosmică. Sînt secvențe întregi foarte elaborate, dar totuși vii, fără să dea impresia de prețiozitate sau calofilie, care reverberează de realism poetic, unghiuri grafice, numeroase note de umor și jocuri de cuvinte, și chiar accente suprarealiste (cum sînt girafele și zebrele ale căror siluete în clarobscur răspund în contrapunct siluetelor statuilor grecești).

Sînt salturi febrile ale imaginației și spiritului în care Mank își devorează Don Quijotele propriu: este lunga scenă-cheie a filmului, în care Mank le aruncă în față lui Willie Hearst, lui Marion și apropiaților acestora cît de falsă e viața lor de marionete: „Cine altcineva ar face bani din înfruntarea morilor de vînt? Don Quijotele nostru, ce-ar fi să îl facem un magnat al presei?”.

Un elogiu fair play pentru o măreție ratată se află în această mizanscenă, replică pentru cea din Xanadu, acel cavou de lux pentru visurile de glorie a lui Kane, din care rămăseseră doar amintirile pure cu sănii Rosebud și ierni magice ale copilăriei. Dacă, în filmul lui Orson Welles, Rosebud era doar piesa lipsă din acel puzzle nesfîrșit care este viața unui om, în filmul lui David Fincher, Mank este numele sau convenția literară/licența poetică prin care o Dulcinee poate deveni cheia unui castel de nisip, a unui templu al iluziilor, fără ca acesta să fie, deși efemer, mai puțin autentic (căci, cum spune Mank, „fiecare clipă a vieții mele este înșelătoare”, însă asta nu face clipa înșelătoare mai puțin reală, căci există și adevăruri și seducții ale momentului).

Într-o reinterpretare a unui celebru basm, scriitorul Michael Cunningham vedea în părul tăiat al lui Rapunzel o urmă a perfecțiunii pe care ea o păstra pentru prințul orb. „Nu-i amintește niciodată că nu mai e un organism viu (…) că e doar o amintire pe care ea o păstrează intactă, pe care o ține în prezent, doar pentru el. De ce ar vrea el să știe?”

Mank este difuzat în România de Netflix începînd cu această lună.

Andreea Vlad este critic de film.