Lecții de persană / Persian lessons (Rusia-Germania-Belarus, 2021), de Vadim Perelman.

Problema evreiască, mai ales de la Holocaust încoace, a devenit un nou arhetip, o obsesie colectivă al cărei efect advers a fost chiar o saturație, poate și din cauza a ceea ce scriitorul Norman Manea numea „monopolul evreiesc al suferinței” și „plictiseala acestei vinovății” peren imputate poporului german. În anul de grație 2021 e greu să nu te întrebi ce ar mai putea aduce nou această tragedie a secolului 20 și a umanității, mai ales de cînd corectitudinea politică face ravagii, iar sensibilitățile sînt mereu chestionabile. Totuși, Lecții de persană are un posibil răspuns.

Gilles (Nahuel Pérez Biscayart) este un tînăr evreu oarecare, condamnat la o moarte sigură alături de alți evrei într-un lagăr în care a fost trimis în Franța anului 1942. Pentru a-și salva viața și cu puțin noroc, poate pretinde că este un persan cu numele Reza. Primește misiunea de a-l învăța farsi pe Klaus Koch (Lars Eidinger), ofiţerul care administrează bucătăria lagărului şi care are planurile lui legate de un exil în Iran imediat după terminarea războiului. Imaginativ și abil, Gilles inventează zilnic cuvinte în farsi, pe care ulterior i le predă lui Koch. Relația misterioasă care se leagă între cei doi provoacă invidie și nedumerire printre prizonieri și soldații germani.

La un moment dat, prin acele stranii și ironice jocuri ale sorții, Gilles ajunge să fie bîntuit, odată cu acutizarea situației sale (Koch bănuiește adevărul și îl trimite la o carieră, unde este maltratat crunt), de chiar limba pe care o crease. Faptul că își strigă mama în delir în cuvintele limbii sale pretinse a fi farsi este chiar salvarea lui Gilles. Țesătura e la vedere, cineastul ucrainean recurge la un truc narativ destul de vizibil, refugiul într-o altă limbă ca spațiu al ultimei libertăți. Însă e un truc, cum mai sînt și altele, care te prinde.

Așa cum curge filmul, de un clișeism inevitabil, dar mai onest totuși decît artificialul și mult marketizatul Lista lui Schindler, important nu e să expui „banalitatea răului", celebrul concept lansat de Hannah Arendt, cît să creionezi pe marginea ei. În acele spații interstițiale (liniile frînte dintre copaci, francezul vîrstnic pe care Gilles îl întîlnește în pădure în timp ce încearcă să evadeze, mica biserică cu linii și arcade gotice în care se refugiază preț de o clipă eroul, melancolia lui Koch cînd compune prima sa poezie de dragoste în acel limbaj secret pe care îl credea farsi) poate fi captivă umanitatea în micile ei iluminări. „Viața a continuat dincolo și în afara obsesivei memorii, ca și înlăuntrul ei sau în relație cu ea”, cum avea să spună același Norman Manea despre viața de după Holocaust. Însă în această peliculă ea a continuat tocmai înlăuntrul tragediei. Este o ipostază – încă una – a „coloniei penitenciare”, cu pereții săi grei sub un cer apăsător, priviri hăituite și dușuri exterioare cu destinație macabră, în care chiar și femeile și-au pierdut instinctele (greu de privit scena în care ofițerul nazist Elsa îi pune mîna pe plita încinsă unei evreice de la bucătărie, ca răzbunare că a fost înlocuită de persan în biroul lui Koch).

„Rana este locul prin care Lumina pătrunde în tine”, spunea poetul mistic sufit Rumi. În ochii imenși și expresivi ai actorului argentinian Nahuel Pérez Biscayart în rolul umilului și bravului Gilles/Reza („Ai șapte vieți“, îi spune un soldat german) pare să se fi strîns toată durerea lumii, dar și o rază de lumină. Într-un fel, memoria lui uimitoare, care îl ajută să rețină multe din numele celor condamnați la neființă fără să lase măcar o urmă a trecerii lor pe acest pămînt, are rolul pe care îl avea caligraful lui Orhan Pamuk din romanul Mă numesc roșu, ale cărui mici capodopere erau mărturie pentru o exotică lume dispărută. În limba pe care a inventat-o, Gilles îi atribuie fiecărui seamăn de-al său un cuvînt, niciodată ales aleator. Alfabetul însuși al umanului. Camera zăbovește îndelung pe chipurile cenușii ale prizonierilor, ca o compensație pentru lipsa lor de identitate. În rolul ofițerului nazist Klaus Koch, de o vulnerabilitate la vedere, germanul Lars Eidinger (un mare actor de teatru, văzut și la București în montările lui Thomas Ostermeier, jucînd inclusiv un Hamlet pe cît de atipic, pe atît de memorabil) reușește o performanță cu nimic mai prejos decît cea mult aplaudată a lui Ralph Fiennes într-un rol similar ca factură din hitul lui Steven Spielberg.

Cineastul Vadim Perelman nu se ia foarte în serios, ceea ce ferește filmul său de capcana foarte greu de evitat a pledoariei teziste. Nu vrea să ne predea lecții de morală, ci doar să surprindă istoria în mic ca o miniatură atent desenată. Micile momente ludice, de surpriză sau de un umor discret în chiar miezul suferinței, revitalizează peisajul. Este aceeași rețetă din La vita è bella, dar într-o cheie impresionistă. Rigoarea sa formală, vizibilă în cadrele lungi, compozițiile elaborate inclusiv în planul secund și în culorile desaturate, e spartă de mici accente îndrăznețe sau ruperi de ritm (de exemplu, carul cu leșuri goale filmat de sus, după lungi perioade de planuri-secvență, sau felul în care camera depășește sau anticipează uneori eroii din prim-plan). Fără să își propună o rescriere din temelii a filmelor despre Holocaust, Lecții de persană, care se inspiră dintr-un caz real, funcționează onorabil în cadrul relativ minor pe care și l-a asumat.

Filmul intră în cinematografe începînd din 4 octombrie.

Andreea Vlad este critic de film.