● Vremurile noastre / Our Time (Mexic, Franța, Danemarca, 2017), de Carlos Reygadas. 

Our time debutează intens senzorial, hîrjoana unor copii pe malul plin de mîl al unui lac sufocat între verdeață și nisip este continuată, conform unor misterioase cicluri cosmice, de tatonarea frenetică a erotismului de către un grup de adolescenți, cu care copiii din debutul filmului împart același spațiu. Această spirală spațială, fremătînd de viață dezinhibată și de culori desaturate, este completată, în scurt timp, prin forța atavică a unor animale ca taurii de luptă și caii, în care Juan, poet și proprietar al unei ferme de tauri, vede o corespondență cu oamenii, dar și cu transcendentul („aleargă ca niște îngeri“, spune el la un moment dat despre doi cai).

Ca și în alte filme ale regizorului mexican Carlos Reygadas (în special Post Tenebras Lux, 2012), camera este complicea perfectă, pe cît de discretă, pe atît de intimă, a personajelor, umane sau animale, decupate pe fondul cadrului nesfîrșit al universului. Expresivitatea imaginii se compune gradual în cadre largi, panoramice, punctate uneori de reflexele la vedere ale razelor de soare sau ale picăturilor de ploaie pe lentila aparatului de filmat. De asemenea, în sound design, fluxul interior al personajelor se suprapune pe sonoritatea și freamătul vieții exterioare (picăturile de ploaie, șuierul vîntului și al frunzelor, cîntecul păsărilor, boncănitul taurilor rivali etc). Pelicula are un nestăvilit elan vizual și emoțional, ca o reflexie stilizată a unei vitalități cosmice mult mai ample, ce îi dă și puterea de seducție.

Cu acordul lui Juan, care pledează cu convingere pentru o căsătorie foarte liberă, Ester începe o aventură cu Phil, un îmblînzitor de cai american invitat de Juan la fermă. Ca un mentor arogant și demiurg („Tu vrei să fii venerat“, remarcă Ester), Juan încearcă să controleze, de pe poziții superioare, viața erotică a mai tinerei și senzualei soții (interpretată de monteuza Natalia López, soția din realitate a regizorului mexican, care a venit alături de acesta în România, invitați la Les Films de Cannes à Bucarest). Pînă la un punct, Our Time aduce cumva aminte de cuplul format din scriitorul interpretat de Michel Piccoli și de Brigitte Bardot în rolul soției, în Disprețul lui Jean-Luc Godard (inspirat de romanul omonim al lui Alberto Moravia). Chiar dacă nu este vorba direct de avatarurile intelectuale ale iubirii ca în Disprețul, Juan, Poetul, cade în propria capcană prin sfidarea ciclului tainic al vieții, întotdeauna superior speculației filozofice. În cel mai ironic mod cu putință, aventura dintre Ester și Phil începe să semene, la un moment dat, a dragoste („Dorința ta e atît de puternică încît îl iubești cu adevărat“, decretează Juan, în registrul lui autoflagelant și uneori hilar, ca în scena în care teoretizează doct și bergmanian despre fidelitate în fața celor doi amanți surprinși împreună).

Preocuparea mexicanului Carlos Rey­gadas pentru pasiunea oarbă, care mătură totul în cale și seamănă destul de bine cu fatalitatea, este mai veche în filmele sale și constituie una dintre reușitele sale majore ca cineast. În Silent light (2007), iubirea imposibilă a doi membri din sînul unei conservatoare comunități memonite din nordul Mexicului are drept cauzalitate și impuls motor o forță care transcende liberul arbitru.

Surprinzător de fiecare dată, însă în alt fel, în filmele sale, cineastul mexican este un meticulos arhitect al spațiului. În Our Time, camera capturează atent planuri spațiale foarte largi, redate de la firul ierbii, nisipului sau crăpăturilor pămîntului, sau la cealaltă extremă, survolînd de la mare înălțime metropola capitalei mexicane (este cadrul lungii confesiuni a lui Ester, în care ea rememorează debutul și evoluția iubirii lor: de la vremurile cînd „fiecare dintre noi a dus propria luptă pentru a fi împreună“ la momentul prezent, în care ea așteaptă „o turnură a destinului sau voința ta“). Revenind în registrul cult, ritmurile ancestrale ale tobelor și percuției, în scena (poate cea mai reușită din film) a simfoniei interpretate într-o somptuoasă sală de concerte din metropola mexicană, răspund în contrapunct mirării lui Ester pentru noua etapă a vieții ei de femeie. Un alt element-surpriză este tonul teatral (și el oarecum bergmanian), în care cineastul punctează la propriu regia intrării lui Phil în viața lui Ester: „Ai deschis o ușă, acum intră“, îl invită Juan pe rivalul său, deschizîndu-i la propriu ușa casei sale.

Vulnerabilitatea filmului vine tocmai din ceea ce părea inițial a fi principalul său atu, privirea de autor total: în multipla sa calitate de regizor, scenarist și actor principal, Reygadas suferă întrucîtva de lipsa perspectivei și de lipsa distanței, vizibilă atît în durata lungă (aproape trei ore), cu destule scene sau dialoguri redundante, cît și în efectul destul de incert pe ecran al alegerii de a se autodistribui în rolul lui Juan.

Our Time nu are claritatea de cristal a capodoperelor Silent light și Post Tenebras lux, însă are același hipnotism vizual, întreținut și de asociații auditiv-vizuale care alătură psihedelic și deloc prețios pictură contemporană și fresce antice cu o muzică languroasă. Filmul mai poate fi vizionat, în București, în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, vineri, 26 octombrie.