- interviu cu Cristina HOFFMAN -

Este directoarea Institutului Cultural Român de la Berlin. Cristina Hoffman a părăsit România în 1978, lăsînd în urmă „o familie mare şi iubitoare, prieteni o droaie, iubiri netrăite“. A locuit timp de 30 de ani la Paris, apoi s-a mutat la Berlin. A fost selecţioner la prestigioasele festivaluri de film de la Cannes şi Berlin. Mixul de culturi o caracterizează: îşi doreşte ca ICR să fie cunoscut ca „un fel de St. Germain interbelic, în care efervescenţa lumii literare, muzicale, teatrale din România de azi să-şi dea rendez-vous“.

Trăiţi în Berlin, un oraş cunoscut pentru efervescenţa sa culturală. Care e cel mai recent proiect cultural pe care l-aţi văzut şi v-aţi gîndit „mi-ar plăcea să producă şi România ceva similar“?

E greu să selectezi un proiect artistic în noianul celor 3000 care există în fiecare zi la Berlin… Dar în vara asta a avut loc un eveniment important – „Based in Berlin“, unde era vorba despre artişti plastici din toată lumea, instalaţi în Berlin, şi de felul în care văd ei societatea germană. Eu aş organiza un weekend de artă, poate cu o temă comună – de pildă, ecologia, simţul civic sau corupţia –, „Based in Bucureşti“ sau chiar „Based in Romania“, şi aş vrea să aflu cum artiştii se văd, ne văd. O oglindă a defectelor şi calităţilor României de azi. Arta ar trebui să ajute, sau...?

ICR Berlin promovează intens filmul. De ce aţi ales să reflectaţi tocmai această parte a culturii româneşti?

Filmul românesc este „pe val“. Şi este şi domeniul în care mă simt „acasă“. În programul ICR Berlin al anului 2012 filmul va fi componenta unui triptic care va cuprinde un festival de dans contemporan în celebra locaţie fabrik Potsdam, un festival de teatru în nu mai puţin celebrul teatru Hebbel am Ufer din Berlin şi un festival de film în miticul cinematograf Zeughaus, de pe nu mai puţin mitica insulă a muzeelor din Berlin Mitte (Museumsinsel).

Dumneavoastră sînteţi apropiată de film inclusiv biografic – aţi şi fost actriţă. Care e povestea acestui rol?

Este un rol dintr-o altă viaţă, aveam 22 de ani, eram studentă la IATC, actualul UNATC, şi am făcut un casting cu regizorul Manole Marcus, un om deosebit. Aşa am ajuns să fac parte din trupa marilor monştri ai scenei româneşti: Toma Caragiu, Marin Moraru, Octavian Cotescu. „Operaţiunea Monstrul“ a devenit operaţiunea „monştrilor“, şi azi un film, aş zice, cult.

În managementul cultural pe care-l practicaţi astăzi, aţi împrumutat ceva din experienţa jocului într-un film?

Jucînd într-un film, „am jucat“ sau, cum ar spune partenerul meu Dan Nuţu, „m-am jucat“. Managementul cultural în anii ’70 în România era ca ananasul, un lucru total inexistent în viaţa de zi cu zi.

„Gîndesc în franceză,  vorbesc în germană,  visez în româneşte“

Cum aţi ajuns să fiţi selecţioner la prestigioasele festivaluri de la Cannes şi de la Berlin?

După o îndelungă experienţă în domeniul filmului, ca directoare a biroului filmului german la Paris şi organizatoare a multor ediţii de festival de film german, în citadela cinefililor. Am descoperit lumea filmului internaţional din cu totul alt unghi decît cel al unei tinere actriţe din România. Apoi, e vorba şi de ceea ce cu obstinenţă nu numesc „hazard“... Am întîlnit, la momentul potrivit, oamenii potriviţi şi am primit jobul potrivit. Să fii selecţioner la festivaluri de film precum Cannes şi Berlin este ca un pahar de şampanie: te ameţeşti repede, efectul trece la fel de repede.

Care ar fi una dintre cele mai emoţionante experienţe pe care le-aţi trăit ca selecţioner?

Descoperirea filmului lui Cristi Puiu, Marfa şi banii, într-o formă nemixată, neterminată, un moment în care am ştiut că filmul românesc se va înscrie cu siguranţă într-o nouă direcţie. Nu eram eu selecţioner la Quinzaine des Réalisateurs la Cannes, dar o cunoşteam bine pe directoarea secţiunii şi cred că în bună măsură am contribuit la decizia ei prin convingerea cu care i-am vorbit despre noua perspectivă adusă de acest film în contextul românesc, fapt ce a determinat-o să-l selecţioneze la Cannes. Urmarea o ştiţi cu toţii.

Cum vedeţi filmul românesc – al cărui Nou val a ajuns pe culme – peste cinci sau zece ani?

Pot să certific prin experienţa mea că ce e val ca valul trece, mă refer mai ales la ultimii 20 de ani, valul filmului nordic cu Lars von Trier, al celui britanic cu Stephen Frears, al asiaticilor, şi acum e foarte dinamic cinematograful Americii Latine. Dar şi dacă trece valul, adevăratele valori rămîn, şi ele vor fi întotdeaunua Mungiu, Puiu, Porumboiu...

Între timp, aţi transferat experienţa de selecţioner şi aţi luat şi pulsul generaţiei tinere, aţi descoperit, la Aristoteles Workshop, copiii talentaţi…

Vă mulţumesc pentru expresia „copii“, căci, într-adevăr, m-am simţit ani de-a rîndul ca fiind mama lor. Şi aici ochiul şi simţul şi experienţa depistează talentul, chiar şi la 20 de ani. Au fost şi rateuri, căci atîta timp cît accepţi să judeci un film, nu ştii cum a fost el creat, cine a fost elementul-cheie într-o echipă de filmare, şi poţi avea surprize. Dar 90% dintre studenţii selecţionaţi la Aristoteles Workshop au fost excelenţi, motivaţi şi cu drag de a demonstra că vor şi pot face filme mari.

Înainte de a vă stabili la Berlin, aţi locuit 30 de ani la Paris. Cum v-a marcat această mixtură de culturi?

Gîndesc în franceză, vorbesc în germană, visez în româneşte şi, mai recent, mă cert în engleză. Glumesc. Este Europa reunită pe care politicienii încearcă cu greu să o dospească, eu o am în mine din 1978. În timpul studenţiei aveam colegi veniţi la studii din America de Sud, erau refugiaţi politici din ţări ca Chile şi Peru. Într-o zi am aflat de la unul dintre ei că el este „cetăţean al lumii“. Oau, mi-am zis în 1976, cum o fi asta, cînd eu mă mişcam între Cişmigiu, Podul Izvor şi Dalles? Acum ştiu, şi încerc să le transmit acest spirit şi copiilor mei, care rămîn însă, în ciuda eforturilor mele, profund parizieni. 

a consemnat Ana-Maria ONISEI 

Foto: M. Chivu