„Cînd dracu’ s-a mutat festivalul în noiembrie?“ Poate părea paradoxal – dacă ţinem cont de titlu, deşi realizez că titlul trimite mai degrabă la palmares decît la context –, dar asta a fost cea mai des auzită replică pe croazetă, în toate limbile posibile. Ploaie, vînt, iar ploaie şi iar vînt – atmosfera n-a făcut, hélas!, decît să contribuie la starea de nemulţumire/perplexitate lăsată de filme – mă rog, de unele dintre ele. În fiecare an se întîmplă selecţionări cel puţin bizare, în urma unor ecuaţii nu foarte complicate, care ţin ori de trecutul autorilor şi de relaţia lor cu festivalul, ori de anvergura şi/sau timing-ul subiectelor, ori de magnitudinea starurilor din distribuţie. Uneori – şi este cazul acestei ediţii 65 – rezultatul poate fi mai degrabă mediocru. De fapt, „vinovaţi“ sînt cei care se încăpăţînează să aştepte exclusiv capodopere – cineva spunea, la un moment dat, că ar trebui să ne declarăm mulţumiţi dacă descoperim măcar un singur film per ediţie care să ne lase cu gura căscată. Ei bine, dacă-i pe aşa, atunci mă declar mulţumit.

Holy Motors, primul film semnat Leos Carax de la Pola X (1999) încoace – cu excepţia episodului Merde din omnibusul Tokyo! (2008) –, este un trip halucinant care începe cu regizorul însuşi intrînd din propriul apartament într-o sală de cinema unde se proiectează The Crowd, de King Vidor, şi care continuă cu tribulaţiile actorului-fetiş al regizorului, fostul circar Denis Lavant, care, de-a lungul unei zile lungi şi contorsionate, interpretează diferite roluri (inclusiv Mr. Merde!) în diferite circumstanţe cu diferiţi parteneri, întru aplauzele (fluierăturile? nu ştim!) unei audienţe bănuite, dar nevăzute, şi care găseşte timp s-o răpească pe Eva Mendes, să converseze cu Edith Scob (venită direct din Les yeux sans visage – de altminteri, filmul îi este dedicat lui Georges Franju) şi s-o asculte pe Kylie Minogue cîntînd o piesă compusă de Neil Hannon. Suprarealist pînă la refuz şi inteligent pînă la saturaţie, în egală măsură emoţionant şi deranjant, Holy Motors are ceva din alura enervant/provocatorului Alpis, de Yorgos Lanthimos (unde nişte indivizi erau angajaţi să joace rolurile unor recent dispăruţi, pentru rudele îndurerate), dar asemănarea se opreşte aici – diferenţa dintre grec şi francez este diferenţa dintre o înmormîntare şi o aniversare: ambele comportă lumînări, dar efectul stingerii acestora e niţeluş diferit. Triplul final din Holy Motors, care îţi trage preşul de sub picioare, un cap în gură şi un pupic pe frunte, în aproximativ acelaşi timp, te face să ieşi din sală cu un zîmbet pişicher pe buze – la fel ca în cazul unui Lynch de pe vremuri, nu ştii sigur ce-ai văzut, dar ştii sigur că n-ai să mai vezi aşa ceva prea curînd. Presa franceză şi-ar fi dorit din suflet un premiu pentru Carax, poate chiar Palme d’Or – îmi place să cred că nu „for all the wrong reasons“, cum ar spune un bun prieten (că-i iconoclast, că rupe convenţii, că-i teribilist), ci pentru că îndrăzneşte, cu fler şi ironie, să repună în discuţie noţiunile de făcut/privit cinema.

Statutu-i de film cult fiind carevasăzică asigurat, nu-i de mirare că Holy Motors nu s-a regăsit în palmares (preşedintele juriului, Nanni Moretti, Palme d’Or în 2001 pentru La stanza del figlio, nu se dezminte la capitolul umor/preferinţe), un palmares alcătuit exclusiv din filme ai căror semnatari fuseseră deja premiaţi la Cannes – cu excepţia evidentă a premiului Camera d’Or, acordat, prin definiţie, unui debut (de data asta magnificul poem în imagini Beasts of the Southern Wild – imaginaţi-vă un album Beirut „ecranizat“ de Terrence Malick). Aşadar... Ken Loach (premiul juriului pentru Hidden Agenda, în 1990, şi pentru Raining Stones, în 1993; Palme d’Or pentru The Wind that Shakes the Barley în 2006) a înhăţat premiul juriului pentru The Angels’ Share, un soi de feel/drink-good movie cu parfum de single malt, mai aproape de Looking for Eric decît de Kes sau Ladybird, Ladybird. Mads Mikkelsen a primit premiul de interpretare masculină pentru Jagten, în regia lui Thomas Vinterberg (premiul juriului pentru Festen, în 1998), singurul film pe care regret că l-am ratat. Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, ambele la debut, au primit premiul de interpretare feminină ex-aequo pentru După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu (Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile în 2007). Cristian Mungiu a primit premiul pentru scenariu – zvonurile spun că Moretti şi-ar fi dorit un premiu şi mai mare pentru acest extrem de bine ticluit După dealuri, care pictează, agonizant, portretul unei societăţi în care prostia şi indiferenţa ucid, la propriu şi la figurat. Carlos Reygadas (marele premiu în 2007, pentru Stellet Licht) a primit premiul pentru regie pentru îndelung fluieratul Post Tenebras Lux, un titlu pe care l-am evitat cu graţie, drept pentru care am primit felicitări. Matteo Garrone (marele premiu în 2008, pentru Gomorrah) a primit exact acelaşi premiu (!) pentru Reality, un soi de satiră tardivă a fenomenului Big Brother, care, pe lîngă faptul că nu spune nimic nou, o spune cu un ochi la Fellini şi cu altul la Visconti, o spune apăsat şi o spune prea încet. În fine, previzibil şi surprinzător deopotrivă, Michael Haneke (premiul de regie pentru formidabilul Caché în 2005, Palme d’Or pentru impecabilul Das weisse Band în 2009) a primit un al doilea trofeu suprem pentru devastator-emoţionalul Amour. Filmat, decupat şi montat cu o precizie care frizează perfecţiunea, jucat de Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva cu un curaj care frizează geniul, filmul lui Haneke este adevărata lecţie de cinema a festivalului şi-ţi aduce aminte de ce iubeşti filmele, de ce iubeşti actorii, de ce iubeşti, pur şi simplu – şi mai ales cît.

O privire rapidă asupra premianţilor ne spune exact poziţia juriului (din care a făcut parte totuşi şi un cinefil veritabil, anume Alexander Payne) şi ne confirmă gusturi şi teorii. Şi devine cumva evident de ce au evitat Cosmopolis (un David Cronenberg la fel de clinic ca de obicei, dar extrem de static şi plictisitor, başca ancorat de performanţa lălîie a lui Robert Pattinson), Lawless (în ciuda pedigree-ului – Nick Cave la scenariu, John Hillcoat la regie, Guy Pearce, Tom Hardy, Gary Oldman în cadru – nimic mai mult decît un gangster-story de multiplex), Mud (un soi de Huck Finn rescris şi adăugit de Jeff Nichols), Killing Them Softly (un noir ultrastilizat de Andrew Dominik, cu un Brad Pitt în formă şaptezecistă şi un final ultracitabil), Moonrise Kingdom (de Wes Anderson – prea franţuzesc?), De rouille et d’os (de Jacques Audiard – prea americănesc?), dar mi-e dificil să pricep cum de-au trecut cu vederea In the Fog, al doilea film de cinema al ucraineanului Serghei Loznitsa, o fabulă tristă şi impresionantă despre dezumanizare, despre onoare, despre hazard, în vreme de război. Ei, nu-i nimic – pentru aşa ceva s-au inventat premiile criticilor. 

Andrei Creţulescu este critic de film.