Pericol nevăzut / Contagion (SUA, 2011), de Steven Soderbergh. 

Contagion, filmul lui Steven Soderbergh despre o epidemie care ia zeci de milioane de vieţi de pe toată planeta, în numai cîteva luni, e incomparabil mai evoluat estetic şi moral, precum şi mai complex ideologic, decît aşa-numitele „filme-catastrofă“ din anii ’70, dar asta nu-l împiedică să adopte două dintre tacticile lor de bază: 1) o naraţiune care se împarte între mai multe personaje sau grupuri de personaje ce fac faţă cataclismului, fiecare în felul său; 2) o distribuţie de nume mari (Matt Damon, Gwyneth Paltrow, Kate Winslet, Marion Cotillard, Jude Law). Cea mai evidentă diferenţă dintre Contagion şi alte filme-catastrofă e, probabil, lipsa efectelor speciale – după cum ne spune şi titlul românesc, pericolul, aici, e unul „nevăzut“. Reprezentarea acţiunii devastatoare a virusului cade iniţial în sarcina decupajului (care conferă cîte o secundă, două de proeminenţă unui bol de alune, unui card bancar înmînat de cineva altcuiva, unei mîini încleştate pe bara de susţinere dintr-un autobuz, pe clanţa unei uşi de toaletă dintr-un avion ş.a.m.d.), iar apoi în sarcina mai multor secvenţe de montaj (ce reactualizează periodic bilanţul epidemiei şi al eforturilor de a o combate). O diferenţă şi mai importantă e dată de reţinerea aproape totală a lui Soderbergh de la emfaza emoţională caracteristică genului. În pofida acompaniamentului muzical insistent, montajele-bilanţ sînt în mult mai mare măsură informative decît grandilocvente. Staruri îndrăgite mor cu minimum de fanfară. În cel mai pur spirit soderberghian – analitic, elegant, distant –, descrierea curată şi precisă, sprinţară, dar econoamă, a proceselor privite ca procese – cum ajunge virusul dintr-un capăt al lumii în celălalt, cum se erodează ordinea socială, cum se lucrează la controlarea şi eradicarea epidemiei –, ţine locul tratării lor senzaţionaliste. Raportat la tradiţia filmului-catastrofă, Contagion e voit-subţire pe partea de human interest: aceasta îi e anexată aproape în totalitate personajului jucat de Damon – un civil căruia epidemia îi răpeşte încă din primele zile soţia şi unul dintre copii –, lăsîndu-le pe celelalte personaje, adică pe soldaţii profesionişti ai războiului pentru sănătate, pe medici şi pe cercetători, să exerseze altruismul cu o practicalitate şi o impersonalitate ce purifică demersul central al filmului – acela de elogiere a tehnocraţiei. 

Oamenii de ştiinţă – în tradiţia filmului-catastrofă, nişte figuri cel puţin ambigue, predispuse la hybris, la păcatul uzurpării lui Dumnezeu – primesc aici un vot de încredere fără rezerve. Dimpotrivă, nu sînt invocaţi dumnezeii nici unei culturi; epidemia nu ne e prezentată ca o ocazie de a ne reîntoarce la temeliile spirituale neglijate ale civilizaţiilor noastre. (Iniţial, filmul pare să împrumute, din tradiţia genului, sugestia că sîntem-loviţi-şi-pentru-că-am-devenit-prea-păcătoşi, cea dintîi victimă fiind o soţie adulteră, dar ecoul ăsta nu e preluat şi dus mai departe – e doar o tachinare la adresa unei scheme morale care nu se aplică.) Partea de critică vizează în principal inechitatea dintre lumea întîi şi lumea a treia – prima în ordinea riscurilor de îmbolnăvire, dar ultima pe listă la vaccin. (Unul dintre subplot-uri implică o tentativă disperată de a forţa revizuirea acestei liste, prin răpirea unei doctoriţe de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.) Alte poziţii critice sînt avansate prin intermediul personajului lui Law – un blogger care susţine că autorităţile ar avea de la bun început leacul, dar l-ar ţine secret ca să-i crească preţul – şi compromise odată cu personajul respectiv, care nu e deloc un critic dezinteresat al puterii. Discreditarea acestui discurs alternativ (singurul prezentat în film) e cea mai controversată dintre manevrele retorice ale lui Soderbergh şi ale scenaristului Scott Z. Burns, deşi validarea discursului ştiinţei oficiale, susţinută de puterea economică şi de cea politică, nu e complet lipsită de nuanţe: în cîteva cazuri, îndeplinirea datoriei de medic sau de om de ştiinţă cere încălcarea ordinelor şi, atunci cînd blogger-ul denunţă privilegiile (ţinînd de accesul la informaţie) de care se bucură rudele şi apropiaţii oamenilor de ştiinţă, în raport cu restul cetăţenilor, există un caz care-l confirmă. Într-un eseu din 1965, intitulat „Imaginaţia dezastrului“, Susan Sontag scria că, din punct de vedere psihologic, acest imaginar nu diferă esenţial de la o epocă la alta, dar diferă din alte puncte de vedere – politic, moral. Un film-catastrofă şaptezecist adaptat la viteza şi/sau impersonalitatea SMS-ului (fiica personajului lui Damon îşi informează prietenul printr-un emoticon în legătură cu starea sufletească a tatălui ei), a viralului şi a turbo-globe-trotting-ului practicat de noua specie de mondo-thriller reprezentată de Syriana sau de Bourne, filmul îşi exprimă inteligent epoca. Mai circumscris, dar tot instructiv, el exprimă Weltanschauung-ul celei mai luminate la minte facţiuni din interiorul Hollywood-ului de azi: secularismul şi raţionalismul ei, conştiinţa vinovată faţă de „lumea a treia“, repulsia faţă de dezordinea Internetului.