Actriţa, în vîrstă de 26 de ani, interpretează rolul unui psiholog în cel de-al doilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, ale cărui filmări s-au încheiat la mijlocul lunii octombrie. Autobiografic, filmul urmăreşte destinul lui Alex, un tip de 35 de ani. Tensiunea se declanşează odată ce mama lui suferă  un accident cerebral. Pe fondul acestei traume, Delia încearcă să-l echilibreze emoţional. 

Alina Grigore a terminat actoria în 2007, la clasa profesorului Ion Cojar, şi de curînd a semnat  un contract cu una dintre cele mai mari agenţii de impresariat din Chicago. Joacă în film alături de Bogdan Dumitrache (Alex), Nataşa Raab şi Marian Râlea.

De ce v-a fost teamă înainte să începeţi filmările cu Adrian Sitaru?

Din fericire, am avut posibilitatea s-o cunosc pe Delia foarte bine înainte. Am vorbit cu psihologi despre ce înseamnă meseria lor şi am discutat chiar cu Delia, care există şi în realitate. A fost extrem de sinceră. Mi-a spus multe despre ea şi am ascultat-o încercînd să-i descopăr modul de reacţie, gesturile, comportamentul. Un om care se dezvăluie în faţa unui necunoscut, pentru că ştie că astfel poate ajuta, nu poate fi decît extrem de altruist. I-am şi spus asta. Eu nu ştiu dacă aş fi făcut asta, în locul ei, pentru un film.   

Vă amintiţi un anume moment de la repetiţii cînd aţi descoperit ceva ce nu ştiaţi, legat de actorie? 

Îl auzeam pe Adrian spunînd tot timpul: „Nu. Uită-te în obiectiv!“. Drept pentru care, la un moment dat, începeam să mă uit aproape forţat în obiectiv, cu gîndul: „Hai că mi-a ieşit de data asta!“. Am avut însă un şoc cînd, la repetiţie, am observat că priveam doar la obiectiv, aproape forţat. Deci relaţionam cu el, nu cu personajul, şi nu era chiar „viu“. Aşa că am învăţat să-mi asum că da, cilindrul acela negru e faţa partenerului şi trebuie să relaţionez cu el.  

Faceţi ceva anume ca să vă treacă spaima de cameră, să fiţi naturală?

Încă nu ştiu ce fac să-mi treacă. Dar se întîmplă să dispară cînd auzi: „Acţiune!“. Sper să înţeleg mecanismul cînd o să mai cresc. Cît despre naturaleţea în joc, în faţa obiectivului… Domnul Ion Cojar spunea: „Procesul, nu succesul!“, şi avea mare dreptate.  

Sînteţi la primul rol important într-un lungmetraj. V-aţi pus probleme de genul „e prea devreme“ sau „ce-o să mă fac“? 

 De fapt, primul rol l-am avut la Radu Potcoavă în Happy End, alături de Mircea Diaconu. Eram în anul II de facultate şi am avut îndoieli atît de mari încît am cerut voie de la şcoală să „intru“ în acest rol. Mă gîndeam, poate-poate îmi spun profesorii: „nu“, şi trec peste stresul ăsta. E vorba de maturizare. E ca atunci cînd te duci la parcul de distracţii şi zici: „Eu în asta nu mă urc!“. Dar te urci ştiind că, dacă n-o faci o dată, a doua oară sigur n-o mai faci. Şi acum am avut frici şi frustrări şi îndoieli. Slavă Domnului că le am! Autosuficienţa poate fi, cred, foarte periculoasă în meseria asta.   

La filmări spuneaţi că Adrian Sitaru e un regizor care lucrează foarte mult cu actorul. De ce e important acest lucru pentru dvs.? 

Da, Adrian Sitaru lucrează foarte mult cu actorii. Consider că oricum ai decide tu ca regizor să-ţi spui povestea, fie că impui un traseu sau dai libertate maximă actorului, e important să comunici cu el atît la repetiţii, cît şi pe platou. Şi consider că tu ca actor trebuie să înţelegi că povestea e spusă, pînă la urmă, de regizor, iar tu ai libertate să te mişti, dar în funcţie de traseul stabilit de el. Chiar în primele zile de filmare mă concentram pe latura altruistă a Deliei. Adrian mi-a zis: „E bine, dar, de fapt, trebuie să fie mult mai detaşată de situaţie“. Am înţeles atunci că el ţintea să poziţioneze preocuparea ei faţă de cei din jur în spatele a ceea ce se vede. Ea trebuia să compenseze iraţionalitatea emoţională a lui Alex.   

Aţi plecat de curînd în America, a trebuit să vă luptaţi cu un „complex de inferioritate“, venind dintr-o ţară din Estul Europei? 

Mult mai greu mi-a fost să mă lupt cu un complex de est-european în Europa. La Chicago, acolo unde urmează să mă stabilesc, sînt peste 120 de comunităţi de străini, aşa că americanii sînt obişnuiţi. Se fac filme cu şi despre emigranţi pentru că ei sînt o parte importantă, chiar şi politic vorbind.   

Cum a fost adaptarea? 

America are frumuseţea ei: simţi că totul e posibil. Dacă găseşti o plajă în care nu ai voie să porţi costum de baie roz, vei găsi cu siguranţă una unde poţi să-l porţi, la 5 mile mai încolo. Totuşi, chiar dacă voi rămîne acolo, orice propunere va veni din România o voi onora pentru că e foarte important să joci în limba ta. 

Aţi semnat la finalul lunii octombrie un contract cu una dintre cele mai mari agenţii de impresariat din Chicago. Cum aţi reuşit să „vă vindeţi“? E un lucru care nu prea se învaţă în România, la şcoală. 

Da, aşa e şi, din păcate, am învăţat asta de la un britanic, regizorul Craig Lines, un om extrem de cald, cu care mă sfătuiesc uneori şi care poate privi de la distanţă cinematografia şi teatrul românesc. M-a învăţat să-mi fac un CV puternic, un showreel de prezentare şi cum să vorbesc cu agenţii. Dar cred că, în curînd, astfel de lucruri se vor face şi în şcoala noastră. Un pas foarte mare s-a făcut cînd a fost introdus un curs de legislaţie. Eu am avut norocul să fiu prima generaţie care a prins aşa ceva. Mi-era ruşine să negociez mai mult la contract pînă cînd am făcut cursul ăsta şi am înţeles că e dreptul meu. Prima mea scrisoare către o agenţie de impresariat a fost refuzată. Am plîns trei zile. Craig mi-a dat telefon şi mi-a zis: „Well, you have to learn more about selling“. 

Totuşi, de ce credeţi că se fereşte şcoala românească de ideea de a şti să te vinzi, ca actor? 

Pentru că noi încă avem prejudecăţi despre actorul care face şi televiziune, şi încă mai e apreciată imaginea actorului boem semi-misterios care face artă, nu bani. Cine pune ştampila pe reperul artistic? Tipul ăsta de mentalitate e de mult depăşit în restul lumii. Am făcut telenovele şi nu mi-e ruşine. Să-i fie ruşine României că actori premiaţi la UNATC pentru debut nu au bani să-şi închirieze un apartament în Bucureşti… Situaţia asta va fi depăşită şi la noi, în timp. Sigur că e doar opţiunea unui actor dacă vrea să facă sau nu ceva de calitate. Pînă la urmă, în România, cei care au ales să facă doar filme artistice sînt din nefericire săraci. Şi nu e vina lor. E o alegere care în străinătate le-ar fi ţinut de foame. Cu toate astea, în afară, actorul care alege să facă şi televiziune sau reclame nu e blamat.  

Aţi studiat pianul. Cum v-a ajutat în actorie? 

De fiecare dată cînd sînt nesigură pe un rol, cînt foarte prost la pian. Am învăţat să mă testez în felul acesta.  

În 2007 aţi participat la un workshop condus de Declan Donnellan, unul dintre cei mai cunoscuţi regizori shakespearieni. Faceţi parte dintr-o generaţie de actori tineri, cum vă raportaţi la Shakespeare? 

Pe atunci am crezut că acel workshop a fost cea mai oribilă experienţă din studenţie. Am fost aleşi să participăm trei studenţi şi actori, din generaţii diferite. Am plecat de acolo urîndu-l, la modul propriu, pe Donnellan. Cînd am ajuns la şcoală, eram o gaşcă de copii supăraţi foc, care vorbeau repede, unii peste alţii, şi tare: „Şi să vedeţi, dom’ profesor ne-a spus că actorul e doar o maşinărie care nu trebuie să vină cu nici un fel de aport artistic şi că Shakespeare nu se joacă, se respectă!“. În primii ani de facultate eşti lăsat să improvizezi. Eşti învăţat să descoperi cît de mult poţi. Am fost neagră de supărare vreo doi ani, pînă cînd am realizat că fiecare regizor are traseul şi metodologia lui şi că, de fapt, tu ca actor te mulezi pe fiecare regizor în parte. Îmi place enorm Shakespeare oricum e abordat. Mi se pare că n-a scris el, a scris Dumnezeu. 

a consemnat Ana-Maria ONISEI