Anii noștri de glorie / Gli anni più belli (Italia 2020, de Gabriele Muccino).

În Anii noștri de glorie, prietenia și tinerețea sînt valori în sine, dar mai au o calitate: candoarea. Este acea candoare umană cu o lungă tradiție în cinema-ul italian, începînd cu Vittoria de Sica sau Rosselini sau, mai actual, Roberto Benigni sau Matteo Garrone (în ultimele sale filme). De altfel, referințele la marele cinema italian abundă, cu trimiteri la filme ale unor Fellini, Ettore Scola sau Paolo Sorrentino care celebrează Cetatea Eternă, dar și spiritul italian.

În Italia anilor ʼ80, Paolo, Giulio şi Riccardo sînt trei adolescenți din Roma care se bucură de viață la modul cel mai vibrant. Prima mașină, chiar dacă e recondiționată și un model vechi, e un eveniment în sine, ca și prima iubire. În momentul în care Paolo și Gemma se întîlnesc, lumea se oprește în loc. E multă magie în povestea lor, care începe de la o pasăre galbenă crescută de Paolo, pasăre care o alege pe Gemma dintr-o mare de fete.

Disonanțele (la un moment dat Gemma face rocada și alege alt partener din grup) perturbă în profunzime, însă niciodată nu demolează grupul. Nici măcar diferențele sociale devenite foarte vizibile odată cu maturizarea (Giulio devine un avocat celebru și pătrunde în înalta societate, Paolo devine un profesor idealist de latină și greacă la un colegiu renumit, iar Riccardo are parte de un destin mai modest) nu strică unitatea grupului. Chiar și atunci cînd legăturile se rup aparent definitiv, acel miez peren care sudează prietenii și speranțe este intact acolo, în subconștientul fiecăruia. Deși fiecare urmează un drum independent, nu e niciodată un drum solitar. Dacă unul dintre ei pare înfrînt, mîna celuilalt poate fi mereu aproape, ca din senin. Dacă unul nu își găsește prea ușor drumul, de exemplu frumoasa Gemma sau freneticul Riccardo, hazardul le croiește drumul în așa fel încît să redescopere cărarea.

Spre deosebire de un mare hit al anului 2020, Another round / Încă un rînd al danezului Thomas Vinterberg, ale cărui cețuri nordice și a cărui nostalgie se îmbinau cu un umor amar al prieteniei, aici rememorarea nu e niciodată tristă, se remodelează permanent cu exuberanța vieții care absoarbe elastic totul, în ciuda faptului că simplifică totul. Ca în febrilele scenele de debut, dominate de o lumină de chihlimbar ca într-un vis mediteranean. Este lumina abundentă, nepervertită cu care descoperi micile miracole, micile taine, opace pentru ochii altor vîrste. De la ritmurile vibrante ale unor adolescenţi în ringul de dans, în electricii ani pop ai deceniului 8, cu hitul Illusion și mirajul Simple Minds, la o mașină decrepită pe care Giulio o restaurează pentru călătoria vieții lor. De la interferența cu turbulențele sociale care măcinau încă Italia, împărțită între extremiștii de stînga și facțiunile fasciste pro-Mussolini, la marile procese cu mafioți ale deceniului 9.

Odiseea celor patru prieteni este și o panoramă perenă, un tablou al vîrstei de aur, o bulă încremenită în timp ca o perlă. Este refugiul, insula, sticla cu mesaj pe care protagoniștii o redeschid în contemplare de fiecare dată cînd deziluziile vieții îi mușcă adînc. Este autenticul atît de greu de atins, dar atît de bogat în ciuda derizoriului vieții de zi cu zi și al demolării definitive a unora dintre visurile tinereții. „Unii vor vrea să te înveţe să nu străluceşti, dar tu străluceşte”, spunea conaționalul lui Gabriele Muccino, scriitorul și regizorul Pier Paolo Pasolini. Chiar dacă nu pot schimba lumea cum visau odinioară, la scară mică tinerii de altădată schimbă borne, își resetează mica libertate individuală cu cît mai puține compromisuri posibil.

Gabriele Muccino este un bun povestitor și un bun arhitect de personaje. Paolo, Giulio, Riccardo și Gemma sînt pe cît de asemănători, pe atît de diferiți, dar complementari în frenezia cu care se aruncă în viață. Cineastul italian folosește activ secvențe lungi, riguros elaborate, lumina vie și asocierile uneori surprinzătoare. Spectatorul este atras în poveste printr-un joc ficțional simplu, protagoniștii adresîndu-li-se uneori direct, ca într-o sală de teatru care dizolvă granița dintre convenție și reprezentare.

Este un film tonic și de vibrație înaltă, un feel good movie ca o ploaie caldă de vară, în care te lași prins instantaneu și al cărei freamăt regenerator îl resimți mult și după ce ea s-a încheiat.

Anii noștri de glorie a intrat pe ecranele din toată țara din 6 august.

Andreea Vlad este critic de film.