High Life (Germania-Franța-Marea Britanie-Polonia-SUA, 2018), de Claire Denis.

 

O cineastă atipică din toate punctele de vedere, Claire Denis este pe cît de imaginativă, pe atît de cerebrală în filmele sale întotdeauna diferite între ele. Ultimul ei film și primul în limba engleză, High Life, e un SF elaborat în mijloacele sale estetice, precis tematic și inovator vizual, cu o cronologie fracturată, ce reușește să rescrie regulile genului: o exacerbare violentă a relațiilor interumane, un dans cosmic al căutării interioare, un simț al intimității și un erotism difuz care impregnează nava de dincolo de sistemul nostru solar care este scenă a acțiunii.

Însuși debutul este pe cît de plastic, pe atît de enigmatic: camera se plimbă în voie panoramînd printr-o luxuriantă grădină interioară scăldată în irizații de lumină. În cadrul următor, un bebeluș dintr-un pătuț improvizat din sfoară aflat în fața unor ecrane scîncește agasant, făcîndu-l pe astronautul care meșterește ceva la navă să scape levierul din mînă. Imediat, în următorul cadru, o mînă cu sînge pe ea dă drumul unui măr roșu într-un puț întunecat, reverberînd spre hăul acvatic. Nimic mai natural apoi decît o mînă înmănușată de astronaut care plutește buñuelian prin aerul rarefiat al navei. Imediat aflăm că Monte (Robert Pattinson, tot mai expresiv de la un rol la altul) este un astronaut care trăiește izolat împreună cu fiica sa, Willow, într-o navă spațială abandonată. Sînt singurii supraviețuitori ai unei misiuni-experiment menite să capteze energia unei găuri negre și s-o aducă pe Pământ. După moartea camarazilor săi dintr-o cauză necunoscută, Monte îi redă vidului cosmic, aceștia plutind în tenebroasa vastitate intergalactică precum uriași fulgi de zăpadă (imagine care este poate o nostalgie a paradisului terestru, recuperat în film prin cadre cu un copil în valurile mării sau cu secvențe dintr-un film alb-negru cu un indian călare).

Așa cum spuneam, Claire Denis s-a impus dintotdeauna ca regizor prin mîna sigură cu care orchestrează atmosfera unui film și sensurile acestuia. Aici ea creează o atmosferă brută și viscerală și totuși nostalgică, scăldată în tonuri calde de cărămiziu, albastru coral, vernil sau ambră. Este versiunea proprie unui purgatoriu al sufletelor damnate, fără iubire, a căror imposibilitate de întoarcere pe Pămînt le accentuează și mai mult însingurarea. Există însă multă intimitate în dragostea cu care Monte îi dă fiicei sale să guste prima căpșună din viața ei, în sera navei. Ca și în cîntecul de leagăn inventat pe care i-l fredonează complice („Unde te-ai ascuns, Willow, într-o adiere pestriță, în adîncurile unui vis?“). Există multă tandrețe și un discret climat al sentimentelor în iubirea reprimată dintre Monte și rebela Boyse (Mia Goth), și multă fervoare în disperarea cu care cinica și apetisanta doctoriță Dibs (Juliette Binoche, într-un bun contremploi) încearcă cu orice preț să genereze viață prin inseminare artificială, încălcînd de multe ori liberul-arbitru al membrilor echipajului.

Dacă hieraticul Ad Astra de James Gray accentua calofil singurătatea cosmică a protagoniștilor (astronauții Clifford și Roy McBride, tată și fiu, interpretați de Tommy Lee Jones și Brad Pitt), filmul lui Claire Denis vede în alienarea cosmică absolută, spartă de mici oaze de viață cum e grădina interioară sau pumnul unei mîini de copil, o posibilitate de ispășire, chiar dacă nu întru totul conștientizată. Toți membrii echipajului, aflăm pe parcurs, sînt exemplare ratate ale speciei umane, cu păcate majore (Monte, spre exemplu, este un fost ucigaș adolescent, iar Dibs are o karmă și mai proastă, ea și-a ucis copiii și soțul).

În definitiv, gaura neagră în care stă blocată nava din High Life fără ca pasagerii ei, tată și fiică, să moară (în virtutea unei complicate legi fizice a accelerației în cîmpul gravitațional) pare foarte aproape de limita sa, acel punct de singularitate unde spațiul și timpul sînt virtual zero, adică însăși eternitatea. Dacă în Demonii, un personaj își dorea ca îngerul să jure că nu va mai exista timp în Apocalipsă, aici eroii nu mai au nevoie de timp, în care văd o constrîngere convențională tipic umană. La fel ca în basme-capodoperă precum Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte sau Frumoasa din pădurea adormită, aici iubirea cuantică transgresează limita umană, astfel că forța ei ca energie necreată poate aboli categoriile timpului linear compatibil cu universul inteligibil limitat de creierul omului. În contrapunct și în cu totul alt registru, Tarkovski amintea, în cartea sa Sculptînd în timp, că tocmai timpul este cel care „acaparează cinematograful și îi insuflă acestuia o muzică nouă în sensul deplin al cuvîntului“. În filmul lui Claire Denis, această muzică nouă este vibrație și memorie, iar „sufletul însetat de armonie“, pe care nu o poate găsi în acea viață dizarmonioasă, de care vorbea Tarkovski, își caută propria cale. Este acea aspirație neîncetată care îi devora și pe eroii rătăciți în Zona din Călăuza, rătăciți de fapt în „disperarea lumii“, în „alergarea după fantome“, cum spunea autorul în volumul amintit.

High Life poate fi vizionat online, iar în București este programat din cînd în cînd în cinematografele de artă.