● Privește cerul / What Do We See When We Look at the Sky (Georgia, 2021) de Alexandre Koberidze.

În Georgia, acel tărîm straniu și îndepărtat (deși foarte aproape de noi geografic), patrie unde s-a născut cineastul cult armean Serghei Paradjanov, timpul are foarte multă răbdare. Chiar și lumina curge altfel, iar valurile rîului par aproape încremenite. Frunzele au răgaz să filtreze razele de soare și stropii de ploaie, oamenii au timp să zăbovească pe o bancă și chiar să privească pe îndelete cerul. Chiar și înghețata are nevoie de o oră pentru a fi preparată, dar nu e bai, iar copiii urmăresc cu sufletul la gură ultima minune: fotbalul. Căci echipa locală este una dintre puținele avuții ale locuitorilor din orașul Kutaisi, amestec de monumente medievale și statui albe care par vii, alei cu copaci bătrîni, unde sclipirile de capitalism sălbatic sînt rare. (Pare greu de crezut, dar în Kutaisi tinerii preferă să-și studieze pe îndelete chipurile decît să își verifice compulsiv postările de pe rețelele sociale. Culmea aroganței sau a anacronismului, în Kutaisi nu există mall.) E un oraş însorit și vesel, deși are un inconfundabil aer de provincie cehoviană, animat de copii, tineri, microbişti, proprietari de cafenele şi cîini cu nume simpatice (Marțipana). Cîinii, de altfel, sînt un leitmotiv al filmului din distribuţia căruia ajung eroii, doi tineri îndrăgostiți, să facă parte („Pe maidanezi îi mîngîie vîntul“).

Istorie contemporană cu accente de basm structurată în două părți, narațiunea curge lent și se construiește organic în ritmul interior impus de acest foarte talentat tînăr regizor Alexandre Koberidze. Convenția basmului (la care a recurs, tot anul acesta, mai puțin inspirat, și Tudor Cristian Jurgiu în al doilea său film Și poate mai trăiesc și azi) îi introduce încă din primele minute pe Giorgi și Lisa (care s-ar fi putut numi oricum, inclusiv El și Ea, căci prototipurile sînt la vedere). Este vorba de o întîlnire oarbă (nu vedem decît partea de la brîu în jos a îndrăgostiților, cu plan-detaliu pe conduri, cum ar spune basmul). Pare o întîlnire dictată de soartă („Am încredere în soartă”, spune Lisa) căreia i se opune inevitabil (ca în orice întîlnire metafizică) o forță a răului: blestemul. Deși vrăjile s-au demodat (cum adaugă autoironic naratorul), ochiul cel rău aruncase blestemul, iar planta sau vîntul îi devin complice Lisei. Fata și alesul ei sînt sortiți să nu se mai recunoască. Nu știm dacă acea primă întîlnire, care a declanșat dragoste la prima vedere, e aievea, e în vis sau doar un pretext pentru un vis diurn căruia unii îi mai spun viață.

Este un univers-capsulă, în care un bărbat trist pînă la lacrimi mesteca boboci de liliac, iar în în piață, uitată de toți, Gioconda ar putea vinde plante. În Privește către cer, dezvrăjirea lumii nu e însoțită obligatoriu, ca în termenii lui Marcel Gauchet, de dispariția sau disimularea lui Dumnezeu, de o absență religioasă. Cineastul georgian invocă dorințe banale, dar de o importanță cosmică pentru a ne transpune într-o nostalgie a fericirii primare, dar atît de sincere. Dansul unor frunze sau ceafa unui trecător în soare pot presupune (și) poezie, dar nu sînt neapărat poezie, ci în primul rînd nevoia de magie a micilor întîmplări din acest microunivers încifrat, ale cărui coduri ne sînt totuși sugerate. De exemplu, stop-cadrul, procedeu destul de des folosit, care marchează mereu dinamica dintre cele două lumi, trecerea miraculoasă (fără să se întîmple, de fapt, nimic miraculos în sensul comun acceptat al termenului) între universuri paralele care uneori se întrepătrund (unul dintre ele ar putea fi compus din cuvinte luate aleatoriu ca nisip, sare, rechin).

Influența acelui mare artist georgian, regizorul poet prin excelență Serghei Paradjanov – care în Culoarea rodiei ducea la perfecțiune arta imaginii poetice și a simbolului ca pilon narativse simte (păstrînd proporțiile) în felul în care tînărul cineast Alexandre Koberidze țese migălos tablouri de cotidian ca într-o imensă tapițerie a vieții ferită de profan (unde, cum spunea un alt mare poet, Kavafis, „tinerețea ca un înger asupră-ne aripile-și întinde”, căci nevoia de miracol tot dintr-o tinerețe perpetuă vine). Mitul infuzează armonios textura (nu mai avem ierni, observă unul dintre personaje), dar deseori se declină contemporan (copiii își pictează numele lui Messi pe spatele gol). Astfel, Koberidze ne atrage treptat într-un joc al seducției izvorîte atît din căutarea de sine prin celălalt ca oglindă inversă, cît și prin decupajele complexe și planurile-detaliu cărora filmarea pe peliculă de 16 mm le dă și mai multă profunzime și dinamism în cadru, inclusiv în cele statice.

„Adesea mă gîndesc ce să le spun copiilor mei cînd mă vor întreba de ce atîta brutalitate și neputință”, spune naratorul pe final. E un recurs la o memorie colectivă suprasaturată de (post)istorie, de zarva necontenită a lumii, de cacofonia vremurilor noastre, un truc abil al cineastului georgian de a face activism etic, ecologic sau civic fără strop de propagandă. Ea este exclusă din start prin acest truc formal, odată cu asumarea riscului de a nu ajunge decît la un public-țintă destul de restrîns. Căci odată cu timpul se duc și oamenii care pot să-și mai amintească, dar rămîne, de exemplu, urma lui Giorgi și a Lisei, care „se pierde printre nenumărate aventuri care au loc zi de zi în jurul nostru”.

Filmul, care a cîştigat premiul criticii (FIPRESCI) la Berlinale 2021, a intrat pe ecrane din 8 octombrie.

Andreea Vlad este jurnalist și critic de film.