M-a intrigat, de fiecare dată, respectul cvasireligios cu care erau citate, de către unii postmodernişti autohtoni, contribuţiile teoretice ale lui Lyotard. M-a iritat, deasemenea, admiraţia necondiţionată, frizînd - din nou - adoraţia mistică, faţă de Foucault şi Derrida. Dar nu despre rezervele sau idiosincraziile mele vreau să vorbesc, ci despre o carte care radiografiază, necruţător, ceea ce universităţile americane au consacrat sub numele de French Theory. Titlul cărţii, Filosofia canibală (La Table Ronde, 2006), intrigă şi - de ce să n-o recunoaştem - stimulează apetitul nostru pentru senzaţional. Adevăratul şoc vine însă odată cu subtitlul: Teoria minciunii, a mutilării, sau aproprierea totalitară la Derrida, Deleuze, Foucault şi Lyotard. Se vede imediat că autorul, Lucien Oulahbib, nu are nici un fel de complexe: textul său, impecabil documentat şi împingînd analizele în profunzime, capătă pe alocuri alura unui pamflet vitriolant. Oulahbib, profesor de ştiinţe politice la Paris X, a publicat şi alte lucrări (despre nihilismul francez contemporan, despre minorităţile islamice etc.) la edituri mai puţin cunoscute. Cum, de data aceasta, tipăreşte la un editor cu prestigiu, normal ar fi ca studiul lui să fie comentat; e foarte probabil însă că mulţi se vor preface că nu l-au citit şi că nici măcar n-au auzit de el. Demonstraţia vizează, desigur, French Theory în dimensiunea ei filosofică, dar reamintirea unor lucrări de poziţie politice ale reprezentanţilor ei nu e deloc lipsită de interes. Foucault a fost un admirator al revoluţiei islamice iraniene şi a declarat, în mai multe rînduri, că atenţia pe care au acordat-o el şi colegii săi lui Nietzsche şi Bataille însemna "singura cale de acces către ceea ce noi aşteptam de la comunism". Pentru Derrida, 11 septembrie a reprezentat o "maladie autoimună" (!), iar Bin Laden - un fenomen de "reactivitate". Deleuze şi Guattari şi-au manifestat deschis sprijinul faţă de Brigăzile Roşii şi faţă de Fracţiunea Armatei Roşii (pe scurt, faţă de terorism). Oulahbib insistă şi asupra influenţei (ideologice) pe care Blanchot şi Bataille au exercitat-o asupra celor patru. Blanchot era convins că "trebuie (...) scris Capitalul şi nu Război şi pace", iar într-un text (stupefiant) din L’Amitié (1971) dezvoltă o întreagă strategie neoleninistă. Nici Bataille nu s-a lăsat mai prejos, reuşind turul de forţă de a justifica - în La Part Maudite - lagărele sovietice. Dar problema şi mai gravă e în altă parte. Aceşti filosofi - consideră Oulehbib - au fost în primul rînd teoreticieni ai nihilismului, lucrînd tenace pentru a distruge orice sistem de valori şi orice ordine morală sau/şi socială. Jubilează punîndu-şi semnătura pe condamnarea la moarte a lumii şi a sensului. Platon, Heidegger şi Austin sînt greşit înţeleşi sau deturnaţi pentru a legitima, între altele, "deconstrucţia". Omul e văzut drept victimă sigură şi produs pasiv al puterii (de unde, îndeosebi la Foucault, obsesia azilului şi a închisorii). Nebunia? Maladie mentală "construită", aşa cum sexualitatea nu ar fi decît simulacru şi convenţie ("diferenţele vizibile între organele sexuale masculin şi feminin sînt o construcţie socială": această frază de neuitat a fost emisă de Pierre Bourdieu). Se face, în schimb, apologia mixităţii, a confuziei sexuale. La Deleuze, masochismul apare ca mijloc de a distruge eul (scop nobil, se înţelege). Dorinţa este exaltată în defavoarea plăcerii, fascinaţia morţii însoţeşte dezgustul de viaţă, libertatea n-ar fi decît o iluzie, ceea ce contează sînt eşecul, "deriva", anti-arta - într-un cuvînt, negativitatea. Nu am curajul să reproduc, la rîndul meu, elogiul siderant pe care Foucault îl aduce pedofiliei*, voi aminti ce credea el despre meseria de scriitor: "Nu-mi place scrisul. A fi scriitor mi se pare cu adevărat derizoriu". "Gherilă mentală", "jeep de semne", "sicriu al scriiturii", moştenitori ai lui Lîsenko, staruri ale "bricolajului ideologic" şi ale "gîndirii de-a gata" - Oulahbib nu-şi drămuieşte cuvintele, sprijinindu-se însă pe citate incontestabile. Voi reţine, apoi, apărarea şi reabilitarea anilor ’60, epocă despre care s-a zis că ar fi dat, prin cei patru filosofi, pe moştenitorii ei emblematici. Dimpotrivă - scrie autorul - cu Derrida, Deleuze, Foucault şi Lyotard ne aflăm mai degrabă în universul din Eyes Wide Shut, filmul lui Kubrick. Unii vor găsi, cu siguranţă, această critică excesivă. În ce mă priveşte, o socotesc salutară. Orice idol traversează, la un moment dat, o pasă proastă. Care, cîteodată, riscă să dureze._____________ * Dar, în definitiv, de ce nu: "Sînt copii care la zece ani se aruncă asupra adulţilor - şi ce-i cu asta? Sînt şi copii care consimt, încîntaţi (...). Din moment ce copilul nu se refuză, nu există nici un motiv pentru a sancţiona vreo culpă" (1977).