Din casa cu nr. 28 din strada Nicolae Filipescu n-a mai rămas decît o faţadă laterală, destul de banală, pe care proprietarii, care vor construi altceva, au primit indicaţia s-o păstreze. Restul terenului, acum ras ca în palmă, mai cuprindea dependinţele din fundul curţii, mizeroase. Fusese acolo grădina cu gazon şi flori, altădată, demult. Casa însăşi era orientată, ca şi cea din spatele său, a doctorilor Daniel, cu intrarea principală spre curte. Lipseşte din lista monumentelor istorice, deşi, în 1990, cînd Andrei Pleşu era ministrul Culturii, a existat o încercare de a-i acorda statutul de casă memorială. În vara anului 1877, cînd în Bucureşti era un du-te-vino al trupelor ruseşti în trecere spre Dunăre, aici a fost găzduit generalul prinţ Obolenski. Acesta era comandantul regimentului Preobrajenski şi fusese trimis să inspecteze depozitul de furnituri al armatei ţarului. În noaptea următoare sosirii sale, depozitul de la Cotroceni a luat foc, ca să acopere fraudele din cauza cărora venise inspectorul. Casa era nouă pe vremea Războiului de independenţă. După primul război mondial, a intrat aici o altă familie: părinţii, cu un băiat şi o fată (cealaltă copilă mi se pare că murise). Noul locatar îşi avea numele pe cutia de scrisori: "General Holban". Ştefan Holban (1869-1939) fusese în 1910-1912 ataşat militar la Sankt-Petersburg, luase parte la luptele din Dobrogea în 1916 şi comandase o divizie în Transilvania, doi ani mai tîrziu. Despre acele zile îşi amintea cu mîndrie Maria Holban, întrebată, după mai bine de şaizeci de ani, cînd a fost prima oară la Cluj: "În 1918, cu tata, ca să instalăm autorităţile româneşti"! Generalul avea să fie chiar guvernator militar al Budapestei, fiind apoi, la rugămintea personală a regelui Ferdinand, ministru de Război în efemerul Guvern Take Ionescu. Fiica lui, frumoasa tînără de pe scara de la Cetăţuia, în fotografia Congresului de studii bizantine din 1924, era acolo ca elevă a lui N. Iorga, cu care-şi va trece şi doctoratul în 1939, la întoarcerea de la Paris, unde a făcut cercetări asupra Renaşterii şi Prereformei. Numele Mariei Holban (1901-1991) evocă o personalitate unică în peisajul intelectual românesc. Prin preocupările de istorie a umanismului, desigur, cărora li s-au adăugat, după război, şi alte direcţii de investigaţie: Evul Mediu ardelean şi muntean, dar, mai ales, călătorii străini, ale căror relatări despre ţările române, cu un îmbelşugat comentariu critic, au format pînă la urmă zece volume. O operă trainică stă înaintea ochilor noştri. Ceea ce o deosebeşte şi mai mult pe "domnişoara Holban" - cum i s-a spus întotdeauna - de ceilalţi învăţaţi în mijlocul cărora a trăit, este sensibilitatea literară, căreia îi datorăm traduceri din poeţii francezi sau englezi, precum şi cea mai desăvîrşită versiune a poeziei populare româneşti în limba franceză (antologia pe care a publicat-o în 1937). În casa spulberată azi, Maria Holban a locuit aproape toată viaţa. Urcînd de la intrare cîteva trepte, pătrundeam într-un hol ticsit de biblioteci, de unde se deschideau patru uşi: una dincolo de care bănuiam existenţa unei familii introduse acolo de Spaţiul Locativ, două spre o baie glacială şi spre scara dărăpănată care cobora în pivniţă. Un "glasswand" era graniţa către salonul cu trei ferestre, dincolo de care mai era numai o cameră, unde se refugiaseră comandorul Ştefan Holban-fiul şi soţia sa. "Domnişoara" primea în salonul transformat în birou şi dormitor, dominat de o uriaşă sobă de Meissen. În teribila iarnă 1984-1985, doamna Clementina Holban îşi punea un cojoc, zicînd că "pleacă în pădure", şi se ducea în pivniţă ca să taie cu toporul mobila de sufragerie cu care avea să încălzească soba. Cîndva, la bilanţul cel drept care va arăta că adevărata valoare intelectuală şi morală n-a fost învinsă de greul şi amarul unei vremi nemiloase, se va căuta şi casa în care a lucrat Maria Holban. N-au s-o mai găsească. Dacă nu se iau măsuri pentru a opri distrugerea caselor - după cum se vede, cade cîte una în fiecare săptămînă -, această rubrică va fi ocupată numai de necroloage. Avînd în vedere că s-a recomandat păstrarea faţadei, probabil că în acest caz s-a obţinut o autorizaţie. De acum înainte, trebuie găsit un mod de a impune, înainte de orice asemenea aprobare, o evaluare conştiincioasă şi onestă. Altfel, ce mai este în Bucureşti patrimoniul arhitectural al epocii lui Carol I se va pierde cu totul.