„Ţara e un imens şantier“ – cum aceste cuvinte, o! cititorule, mi-au legănat copilăria românească (într-atît de mult încît m-am cam săturat de ele), nu-mi imaginam că le voi repeta în mintea-mi intens aici, în capitala Qatarului, privind la macaralele ce încolţesc prin toate colţurile oraşului, ca nişte gigantice scobitori menite să fixeze Doha pe hartă. Se construieşte aici cu o frenezie aiuritoare – de preferinţă blocuri înalte, scînteietoare, ziua, şi luminate electric, noaptea, precum pomii de iarnă. Pînă prin anii ’60 – scria recent The Economist –, pînă ce cheagul bogăţiei din petrol & gaze a început să se prindă, Qatarul era un imens sat, cu o populaţie mai mult sau mai puţin sedentarizată şi fără o structură urbană. Oficiali locali îmi spun zîmbind că pînă tîrziu în anii ’70 cămilele erau mai multe decît maşinile pe drumuri – drumuri care, şi ele, erau mai curînd relative. Cu atît mai izbitor progresul din ultimii 16 ani, de cînd şeicul Hamad bin Kalifa al Thani a preluat emiratul din mîinile tatălui său. Care-i secretul păcii ce domneşte peste Qatar? Simplu: banii. Cetăţenii statului sînt, spune statistica, cei mai bogaţi din lume.

Şi, apropo de pace, permiteţi-mi o divagaţie. E o plăcere să citeşti cele două cotidiene locale de limbă engleză – unul se cheamă Gulf Times, iar celălalt The Peninsula. Paginile lor de actualitate internaţională sînt mai numeroase (şi deseori mai complete) decît cele din multe cotidiene celebre occidentale – ca să vă faceţi o idee, imaginaţi-vă că într-unul dintre ziare am citit chiar şi despre nişte brăţări dacice! Cu atît mai notabil (în The Peninsula din 26 octombrie a.c.) un articol de genul celor pe care toate ambasadele dintr-o ţară îl traduc şi-l trimit acasă, spre informare (ştiu că a făcut-o şi meritoriul nostru ambasador la Doha, dl Adrian Măcelaru). Sub semnătura unui comentator cunoscut aici, Khalid Al Jaber, textul se întreba – rezum – cît de aproape sîntem de un război între Iran şi ţările arabe din Golf. Dată fiind situaţia din zonă, francheţea interogaţiei sare în ochi. S-ar putea să mai avem ce discuta pe această temă (?).

Deocamdată, iubite cititor, răvaşul meu curge pacifist mai departe, pentru că vreau să-ţi spun cum se vede lumea cînd eşti cu doi metri mai aproape de cer şi ai sub tine o chestie îmbrăcată într-o lînă sîrmoasă şi care are o cocoaşă pe care mai tot timpul îţi vine s-o mîngîi. Aţi ghicit: îmi fu dat să fac o plimbare pe cămilă – eu care, în ţara mea, pe cal n-am urcat încă. Iată cum s-a întîmplat: printr-un lanţ de amabilităţi, am primit, din partea unei persoane foarte amabile – un crescător de cămile –, invitaţia de a-i vizita ferma. Zis şi făcut. Cînd colo, ce să vezi? Ferma era nu departe de un cămilodrom – nu glumesc, chiar există camelodroame: trasee înnisipate lungi de kilometri, arcuite şi luminate de sute (!) de stîlpi electrici (de regulă, cursele au loc fie dimineaţa devreme, fie după căderea serii), pe care – sub tirul camerelor TV – cămilele de curse se întrec în goană, călărite de jockey micuţi şi uscaţi, cu trăsături mai curînd indiene. Crescătorul meu de cămile s-a dovedit a fi un bărbat foarte fain. El a venit cu o maşină GMC, precum cele în care umblă Barack Obama; la încheietura mîinii stîngi avea un ceas Longines; la manşetele cămăşii – nişte butoni Rochas; la buzunarul de la piept al lungii sale cămăşi albe – un stilou Montblanc de aur, serie probabil limitată. Fac aceste precizări, o! îngăduitorule cititor, nu pentru a zgîndări bugetarul din tine, ci doar pentru a te pregăti pentru cele ce urmează. Crescătorul, după salamalecuri, m-a şi poftit să urc pe un exemplar din turma lui – o cămilă-mascul pe care aveam să aflu că-l cheamă Başir şi că e mai scump decît... dar să nu anticipez.

Între deplasarea cu un avion şi cea cu o cămilă există probabil multe diferenţe, dar cu siguranţă există şi o asemănare: cele mai delicate momente sînt începutul şi finalul. Mai exact, în cazul cămilei, vei avea o oarecare surpriză cînd – după ce urci pe creatura îngenuncheată – ea îşi va ridica deodată picioarele din faţă. Simţi atunci că eşti aruncat pe spate şi, dacă nu te ţii bine de covoraşul împăturit în formă de şa, ai putea avea surprize. La fel la final: ca să cobori tu, cămila se lasă mai întîi tot pe picioarele din faţă – ceea ce, dacă nu te agăţi bine, te aruncă drept în nas. Noroc că alături de mine în vizită se afla şi dl Mircea Beuran, eminentul chirurg; în caz de ceva, mă opera pe loc! În rest, totul e foarte plăcut.

Ei, şi-acum, o! cititorule, ţin-te bine de scaunul de sub tine: l-am întrebat pe crescător cît costă o cămilă; şi el mi-a zis...

Ajuns aici cu firul poveştii, strănepotul Şeherezadei văzu lumina zorilor mijind şi, sfios peste poate, tăcu. 
(va urma, peste două săptămîni!)

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată:
Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.